Simțea forța și amploarea fenomenelor naturale, dar și iubirea ei maternă manifestată prin abundența de resurse necesare supraviețuirii și dezvoltării.
Cu timpul însă a învățat să-i speculeze utilitatea și să tragă doar foloase de pe urma ei, alunecând treptat în iluzia separării sale de natură.
Pe tot parcursul evoluției societatea umana a emis continuu teorii în privința locului pe care trebuie să îl ocupe natura în viața de zi cu zi, precum și a formelor în care aceasta trebuie să existe în preajma sa.
A dezvoltat o concurență tot mai asiduă între creațiile pure ale naturii și creațiile imaginare ale omului, o dorință bolnavă de afirmare, de a-și lăsa amprenta asupra acestei lumi în care trăim, să o controleze și să o schimbe după bunul ei plac.
Rezultatul... o lume seacă, searbădă, împrejmuită de fier, sticlă și munți de betoane unde omul se simte singur și în derivă.
Fără nicio responsabilitate față de nimeni, omul și-a pierdut locul în cercul vieții.
Dovadă stau milioanele de oameni care aparent au totul, dar lumina din ochii lor e stinsă din interior.
Nu mașinăria în sine distruge natura și relația noastră cu ea, ci modul egoist și ignorant în care este folosită reducând totul la "afacerea profitabilă a momentului".
Să nu uităm însă că noi existăm datorită bunului circuit al naturii, nu datorită bunei dezvoltări economice.
Oricât s-a străduit rațiunea să se rupă de acest adevăr, ea n-a făcut mai mult decât să-l interpreteze într-un fel sau altul, dar nicidecum să-l substituie.
În natură totul se leagă într-un cerc magic al vieții unde fiecare creatură, fiecare plantă sau element joacă un rol esențial în povestea complexă a existenței noastre.
Ar fi prevăzător să nu le desconsiderăm valoarea în jocul nostru de-a Creatorul, asumându-ne dreptul de a decide cine, cum și cât trebuie să trăiască.
Să ne aducem aminte că natura nu este doar o sursă de resurse materiale și că am fost înzestrați cu înțelepciune, calități și virtuți ce ne permit să depășim natura animalică și lăcomia caracteristică speciei umane.
Astăzi însă, într-o epocă a dezvoltării urbane fără precedent, mă bucur să observ că omul încearcă să-și întoarcă fața spre natură mai mult ca oricând.
Sunt tot mai mulți cei care încearcă o retragere tăcută din fața civilizației în inima firii, spre a-și conserva o anume integritate morală, sau cod nescris al existenței.
Natura - loc de liniște și reflecție pentru om - devine un refugiu al echilibrului și libertății depline.
Omul modern simte tot mai des nevoia să evadeze în natură în scopul refacerii capacității sale psihice și fizice, al relaxării, al destinderii și al recreării.
E uimitor cum poate o simplă mișcare lentă, precum căderea unei frunze, adierea vântului sau alunecarea norilor să restaureze curgerea întreruptă a timpului, dând senzația de viață izvorâtă din veșnicie.
Pentru o clipă, omul și natura se întrepătrund și se constituie într-un tot unitar, încât nu îl poți separa pe unul de celălalt.
Totul decurge de la sine, prin sine și pentru sine.
Această simbioză om-natură transformă peisajul într-un uriaș ecran de proiecție pentru stările sufletești ale fiecăruia, sclipește vesel ori se posomorăște, după cum oamenii trec prin momente fericite ori apăsătoare, schimbându-și luminile și culorile cu o tulburătoare empatie.
Imaginația este ridicată la rang superior, ca forță creatoare a ideilor care ulterior pot deveni realitate.
Poate părea de factură vintage, însă îmi place enorm să privesc măreția naturii cu ființele ei sălbatice și libere, așa cum erau și strămoșii noștri, cândva.
Iubirea locului, existența în peisajul natural, sentimentul romantic de a fi acasă este puternic diferit față de stilul forței de muncă ce gonește la "fabrică" unde lucrează la așa zisa bandă rulantă de făcut bani.
Omul tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt de codru, după o viață idilică în care Natura și Societatea sunt în armonie.
O nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte.
Iubirea Naturii, simpatia față de animalele sălbatice, respectul și compasiunea vor face posibilă supraviețuirea lor, al ecosistemelor și implicit persistența noastră ca specie... umană.
Azi sar gardul din nou prin intermediul fotografiei, conștientă fiind de forța vindecătoare a contemplării.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
