Atunci am descoperit că ceea ce se întâmplă într-o gară, poate fi subiect de roman sau de film și implicit te poate inspira să faci o mulțime de fotografii interesante care ascund povești incredibile.
Am încercat să surprind situații și oameni care la rândul lor să genereze o poveste.
Am făcut unele fotografii clare și altele mișcate pentru că în gara sunt situații statice, când toată lumea așteaptă și situații dinamice, gara fiind un loc de unde pleci spre un loc mai frumos, mai interesant, un loc de trecere spre o schimbare, poate în bine sau poate nu, schimbarea este importantă însă.
Sau cum spunea un binecunoscut scriitor al cărui nume îmi scapă: "Orice situație este mai bună decât cea prezența, chiar și una nouă".
Primul contact cu gara și cu trenurile l-am avut din câte țin minte, când aveam 3 ani în drum spre Capul Midia unde mama a mers să îl viziteze pe tatăl meu care tocmai își petrecea acolo "concediul de odihnă" de 4 ani și jumătate, dar asta e altă poveste.
Atunci am văzut prima dată podul de la Cernavodă, e singura amintire pe care o am în afară de cea a tatei în spatele gratiilor... era un om de o bunătate și de o înțelepciune rară, un om care a făcut numai bine și care nu știa să urască nici pe călăi...
Au trecut niște ani, am intrat la facultate și am început să colind țara, bineînțeles cu trenul și bineînțeles cu gașcă și biletul studentului, adică blatul.
În tren se cântau cântece, patriotice, cum ar fi "Jana era croitoreasa, iară Jean frizerul o iubea..." și altele similare, iar pe drumul de întoarcere se mai plimbă câte o sticlă de vodcă Moskovskaia de la un compartiment la altul, după care din Gara de Nord, o tăiam împreună cu unii colegi la Club A, unde duminică era discotecă întotdeauna și mai stăteam până pe la 3-4 dimineață.
Vremuri grele, și nasoale...
Revenind la gări, m-au fascinat întâmplările, poveștile care se derulau, dar mai ales personajele care petreceau mult timp pe acolo, unii nu aveau unde să doarmă, iar alții aveau nostalgia călătoriilor și erau atrași de trenurile care plecau, după care se resemnau în restaurantul gării.
O poveste fabuloasă spusă de un personaj fabulos, graficianul Florin Pucă (Domnul să îl aibă în pază!) mă amuză și acum.
Cică unul dintre marii noștri scenografi de teatru, a primit în ajun de Crăciun 10.000 lei pentru creația lui și venind acasă, nevasta îl trimite din ușă la piață să mai cumpere niște morcovi și pătrunjel.
Pe drum întâlnește un prieten actor care pleca la Baia Mare să petreacă sărbătorile de iarnă și îl însoțește la gara.
Acolo s-au oprit bineînțeles la restaurantul gării să-și ureze reciproc sărbători fericite și mai o bere, mai o vodcă, până la urmă actorul se urcă în ultimul tren iar scenograful după ce îl conduce să-și ia rămas bun, când se întoarce, pe cealaltă parte a peronului un alt tren exact cu vagonul restaurant în dreptul lui.
Afară frig, înăuntru cald și băutură, ispita mare, drept pentru care a petrecut Crăciunul în vagonul restaurant cu conductorii și a prăduit cei 10.000 lei făcând cinste la toți în cele 2 zile cât a tot umblat dintr-o parte în altă.
Nu am aflat nici astăzi dacă la întoarcere i-a dus pătrunjel și morcovi soției...
Cum s-ar spune, Viața e o Gară de unde pleacă tot felul de trenuri în toate direcțiile, depinde ce tren se oprește în față ta și dacă e cel cu destinația potrivită, sau nu.
Dacă te-ai urcat în trenul greșit, nu prea mai ai resurse pentru întoarcere.
Și ca fapt divers, e bine să ai întotdeauna în buzunar niște morcovi și niscaiva legături de pătrunjel pentru orice eventualitate...
Revenind la gări, cele din România, au ceva specific, oamenii sunt calmi și așteaptă în liniște venirea trenului care nu are întârziere aproape deloc, doar 2,3 ore, mă refer la ăla care vine de la Brașov.
Pentru 170 km, e nimica toată, ai timp să citești și À la recherche du temps perdu în versiune originală, după ce înveți și limba franceză bineînțeles.
Concluzia o spune și proverbul «Graba strică treaba» este că nu ne trebuiesc pasaje cu benzi rulante cum e cel de la gara Basarab spre Gara de Nord, căci dacă ajungem mai repede, așteptăm mai mult.
Nu ne trebuiesc nici treceri subterane că cea din Predeal spre Cioplea închisă de mulți ani, nici gări renovate sau linii de mare viteză ca dincolo, că oricum o întârziere de 2-3 ore cu trenul de la București pe Valea Prahovei, durează cam cu 3-4 ore mai puțin decât dacă mergi cu mașina, deci se poate și așa, totul este să poți să îți imaginezi o călătorie în timp...
Sau cum spunea Eugen Ionescu:"Adevărul se află în imaginar."
Dacă îmi permiteți, în încheiere îl voi parafrază pe Eugen Ionescu și pe Socrates spunând: "Imaginile mele sunt produsul imaginației mele, dar și al imaginației voastre, deci nu sunt reale, în concluzie sunt Adevărate!"
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
