O tot agață pe scheleți din fier și o sprijină de acoperișul casei.
Ba chiar într-un an a căzut de pe scară tot încercând să o ancoreze în decorul architectural.
Avem veșnic discuții pe această tema.
Mi-e greu să mă pun în pielea lui, să mă strecor prin cotloanele minții lui și să aștept acolo răspunsul edificator, dar presupun că dacă aș putea să o fac, aș descoperi nostalgia verde a nemuririi.
Dacă ar trebui să mă iau după primul gând care îmi vine în minte în momentul în care mă gândesc la iederă, aș lua mai degrabă inversul monedei: trecerea timpului cu fiecare nou vrej al plantei.
Dar tipul acesta de încercare de a sapă după simboluri se confundă cu imaginea unui vârtej, multitudine de mișcări în jurul unor poli care se inversează la infinit.
Răspunsul definitiv nu există, rămâne la nivelul de fantasmă. Când speculația ne învârte prea tare, ne întoarcem tot la concret: din septembrie 2022, părinții mei își duc viață singuri în casa părintească, noi, copiii, avem fiecare drumurile noastre, însă ne întâlnim de câte ori avem ocazia cu toții acasă.
Poate aici se poate reîntoarce imaginea iederii într-un spațiu ceva mai bine determinat.
Iederă este un proiect în derulare, despre viața de zi cu zi a părinților mei în casă părintească și despre noi copiii, care ne adunăm când și când, că pe vremuri, acasă.
Cu fiecare clic al camerei foto adun clipe, iar ungherele, obiectele îmi spun povești, trebuie doar să-mi amintesc... e vorba despre mine și ei, despre iederă cea verde care crește, mugure cu mugure, nod cu nod și se extinde asemenea unei familii.
racealaelena.com
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
