În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Povestiri montane și Iarna unui moș bărbos - toate textele aici.
*
În bună parte dintre texte nu am înțeles care este miza autorului, de ce a ținut el să facă această micro-proză? Cred că reducerea firului narativ la o singură frază l-ar ajuta să-și lămurească povestea și să ne-o limpezească apoi și nouă, cititorilor săi.Apoi, nu trebuie uitat că spațiul este extrem de mic, drept pentru care și intrarea în poveste trebuie făcută cât mai rapid.
Din păcate, nu am găsit în cele două calupuri texte care să poată fi publicabile fără intervenții importante. Ceea ce nu înseamnă că nu au fost propuneri interesante, pe care ar mai merita însă lucrat. În această categorie am selectat:
Speranțe:
Povestiri montane
Alina Ilie
Aștept să-mi spună că mă iubește, îmi doresc aceste cuvinte atât de simple, atât de grele, am nevoie de ele. Mă răsfață și mă alintă, dar nu articulează dorința mea nici în șoaptă, când nici aerul n-ar auzi, doar eu. Suntem la munte acum, ne-am plimbat, am râs, și mă uit la el cât de important este pentru mine. Cum stă ascuns în cartea lui și mustăcește simțindu-mi privirea. Îi sună telefonul, alo, da, ies puțin să vorbesc la telefon. Da, iubita, ce fac copiii, te iubesc. L-am auzit și am murit.
Un text bine construit, cu punctul forte "Îi sună telefonul, alo, da, ies puțin să vorbesc la telefon. Da, iubita, ce fac copiii, te iubesc", ce transmite indirect un întreg univers al relațiilor. Restul textului mai trebuie antrenat, să se ridice la înălțimea climaxului.
Povestiri montane
Cristian Nedelcu
Urcam, urcam și iar urcam. Drumul șerpuia prin pădure și noi gâfâiam ca hipopotamii pe secetă. La un moment dat ne-am oprit. Cred că ne-am rătăcit, a zis tipul cu ochelari. Crezi? l-a întrebat sarcastic tipul cu joben. Ce mama dracului? Cine merge pe munte purtând joben? am întrebat în gând. N-am apucat să răspund, că l-am auzit pe tipul fără geacă, urlând: Lupiii. Tipul și-a luat jobenul, a scos un iepure din el, lupii s-au repezit să-l înhațe și noi ne-am întors la cabană. Cum ajung la București îmi cumpăr joben.
Am plasat textul în această categorie doar pentru inventivitate și insolitul unui personaj cu joben, ceea ce nu e deloc puțin. În rest, mai e de umblat la cuvinte.
Povestiri montane
Gheorghiță Mircea
Stâna era scufundată în beznă, dar pentru baciul Goguță nu e o problemă. Putea găsi orice, înăuntru sau afară, oricât de întuneric ar fi. Își luă câinele și ieși. Cu baltagul în mână coborî până ajunse la cortul celor doi turiști care dormeau duși. Sfâșie pânza și din două lovituri de baltag, una pentru ungurean, una pentru vrâncean, își termină treaba. Întors la stână, își scoase ochelarii NightVision și îi zise Mioriței. Ai avut dreptate. Oaia tăcea. Iar nu ți-ai luat pastilele, îi spuse câinele. N-ai tu treabă.
Am apreciat ideea povestirii și replica dată de câine. Restul e muncă.
Iarna unui moș bărbos
Gheorghiță Mircea
A nins. Iau plasele și chem un taxi. De obicei le las la poartă, le ia soră-mea. Azi trebuie să intru, am cadourile și vreau să o văd cum e. E Mircea, mamă. A, da. Uite mamă, am adus prăjituri. Bine, Nelule. Mulțumesc. Nelu e fratele ei, e mort. Tot demență. E Mircea, mamă. Da, bine. Ai dat telefon? Spune că umblă oameni răi. Tu ești, Nelule, ce barbă ai. Trebuia să mă bărbieresc, dar cred că tot degeaba. Vor să fure fata, să nu îi lași. Ce barbă ai, albă. Cine ești? Pleacă, am chemat poliția. Plec, afară e iarnă.
Bună ideea povestirii, bune unele dialoguri ce redau atmosfera și schițează portretul protagoniștilor. Finalul mi se pare sub nivelul povestirii.
Iarna unui moș bărbos
Ionuț Morariu
Creștea reni. Iubea femei eskimo. Vâna vulpi. Om și nu prea, călca între două lumi. Că era duh sau sveti, nici el n-ar fi putut spune. Știa doar că iarna, imediat după solstițiu, prin vine începea să-i curgă un soi de sevă. Simțea în loc de sânge o clorofilă ca un foc lichid. Iar pe fața smeadă-i creștea o blană albă precum a urșilor de dincolo de banchiză. Atunci, ca în transă, suia în sanie și gonea spre sud de-ai fi zis că-i gata să zboare. Se întorcea mereu la primul răsărit. Și încă un an era împăcat cu hainele de om.
Frumoasă ideea transformării dar textul generează întrebarea "eschimoșii moderni au moș Crăciun"? Și dacă da, cine e moș Crăciunul eschimoșilor, dacă al lor o ia an de an către sud sau le lasă și lor, la plecare, ceva, ca între buni vecini? Ai spațiu mare de joacă pe ideea asta, a eschimosului și nu prea care se transformă, explorează-l.
Despre micile suferințe ale unor mici părți din micro-proze, ar fi de vorbit despre:
Locuri comune:
"vârful sfida bolta albastră" - Dacă nu te deranjează că expresia e deja folosită de Baudelaire ("Ce fain e prin ceață să vezi bolta albastră / Și-o stea cum se naște, și-o lampă-n fereastră"), Nichita Stănescu ("De-aceea poate-n libertate să lucească, / deasupra noastră, universala boltă albastră") și alții, e OK. La fel pentru "Acolo unde visele puteau prinde aripi", loc comun ce a dat până și titlul volumului de versuri Când visele prind aripi al Garofiței Jianu. Să fii și Baudelaire, și Nichita, și Garofița într-un singur rând, asta da, performanță;
"Drumul șerpuia prin pădure" - la capitolul șerpuire ești deja la nivelul lui Rebreanu "Drumul șerpuia cenușiu în beznă" (Pădurea spânzuraților) și al altora;
"Culmile acestea semețe" - cred că ar merita scris un tratat despre "Creșterea și descreșterea semeției muntoase în literatura română și universală";
Repetiții:
"a așteptat frigul ăl mare. Nu s-a așteptat ca orătania să-i aducă nuci" - m-aș aștepta la puțină sinonimie, mai ales că e vorba de o micro-proză;
"Aștepta gata pregătit, avea chiar și repertoriu nou. Aștepta să fie chemat cum fusese-n atâția ani" - și aici așteptam puțină sinonimie, chiar dacă e alt autor;
Poezie:
"Decembrie o prinse-n concubinaj cu singurătatea" & "ghena singurătății" - știu, fără poezie, viața e pustiu sau, cel puțin, e singurătate.
La capitolul ponturi literare ar fi bine să nu vă fie teamă de variante. De puține ori iese ceva din prima. Scrisul este, în realitate, rescriere, finisare, întoarcerea pe mai multe fețe a unei idei sau teme, introducerea sau excluderea unor personaje. Există autori consacrați care-și rescriu romanele după ce au fost deja publicate pentru că scrisul e, de puține ori, sinonim cu mulțumirea.