Victor Rebengiuc: În 1965, la Cannes, nu stătea nimeni de vorbă cu noi

Pe 22 mai 2007, Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ vor prezenta la Cannes, din nou, Pădurea spânzuraţilor.
În 1965, când juriul condus de Olivia de Havilland i-a acordat Premiul de regie, filmul necunoscuţilor români nu avea nici măcar afişe.
Pentru Victor Rebengiuc filmul a fost schimbător de soartă şi pentru că pe platouri a cunoscut-o pe Mariana Mihuţ.

Iulia Blaga: Vă emoţionează să reveniţi la Festivalul de la Cannes după 42 de ani?
Victor Rebengiuc: Îmi face mare plăcere chestia asta. În 1965 mergeam pentru prima oară în Apus. Din delegaţie făceau parte Liviu, Gina Patrichi, Anna Szeles şi cu mine. Era ceva cu totul şi cu totul inedit pentru noi, era o excitaţie extraordinară. Ni s-a tot spus aici "să fiţi atenţi cum vă îmbrăcaţi" etc. Nimeni nu se uita cum erai îmbrăcat. La noi oricum nu se uita nimeni şi pentru că eram români, şi pentru că n-aveam nici un fel de afiş ori vreun alt fel de marketing. Filmul a fost prezentat însă cu succes, şi pentru mine a fost o surpriză nemaipomenită că a primit un premiu foarte important.

I.B.: Vă mai aduceţi aminte cum a fost, cu cine aţi vorbit? Ce făceaţi? A fost conferinţă de presă?
V.R.: Evident, a fost o conferinţă de presă, erau mulţi ziarişti. Nu întrebau lucruri deosebite sau cu şopârle. Asta se întâmpla înaintea proiecţiei de presă. Mi-aduc aminte banchetul de la sfârşit, când am intrat în acea sală imensă unde erau toţi laureaţii, juriul, criticii importanţi - a fost ceva extraordinar de emoţionant. O amintire care m-a marcat pe viaţă şi pe care o păstrez cu drag, aşa cum păstrez continuarea acestei aventuri, când la sfârşitul anului 1965 am fost invitaţi în Mexic, la Acapulco, la un fel de revistă a festivalurilor de peste an. Mi-aduc aminte că, după ce am prezentat filmul (Liviu, Anna Szeles şi cu mine) şi ne-am întors la hotelul unde seara se mânca în grădină, toţi participanţii s-au ridicat în picioare şi ne-au aplaudat. A fost un premiu extraordinar, şi erau numai oameni de film - regizori, actori, operatori, critici. M-a emoţionat mai mult decât premiul hotărât de un juriu. Teoretic poţi bănui un juriu că e influenţat, deşi la Cannes n-aveau ce influenţe să fie, n-avea cine să influenţeze juriul în favoarea noastră.

I.B.: Vă mai amintiţi ce vedete au venit în acel an la Cannes?
V.R.: Marea vedetă a momentului, după care alergau toţi fotografii, era Caroll Baker. Era blondă, sexy, apetisantă, dar pe urmă a dispărut. N-a făcut carieră.

I.B.: În ce film juca?
V.R.: Nici nu mai ştiu. Am stat acolo doar câteva zile. Era o lume cu totul nouă pentru noi care eram şi prima oară în Occident, şi la Cannes, şi în Competiţia Oficială. Nu stătea nimeni de vorbă cu noi. Aşa e în competiţiile festivalurilor mari, toată lumea te suspectează... La sfârşit se mai îndulcesc oamenii, e atunci un fel de confrerie la banchetul final.

I.B.: De atunci aţi mai fost la Cannes?
V.R.: Am trecut prin Cannes, dar nu pentru festival. Mi-a plăcut să calc pe unde călcasem cu ani în urmă. Oricum, totul s-a schimbat. Proiecţiile filmelor se fac într-o sală nouă.

I.B.: Vreau să îmi povestiţi despre film şi despre munca la el.
V.R.: Îl am oricum proaspăt în minte pentru că l-am revăzut acum doi ani la Festivalul Anonimul din Deltă. Deşi s-a prezentat atunci la o oră târzie din noapte, într-o copie absolut mizerabilă (sper să nu fie aceeaşi şi la Cannes), invitaţii străini au stat până la sfârşit şi l-au apreciat în mod deosebit.

I.B.: E un film care se ţine.
V.R.: Da, nu-şi arată vârsta. Nu e prăfuit, n-are nimic desuet. E un film bine făcut, solid, care stă foarte bine pe picioarele lui.

I.B.: Dumneavoastră eraţi tânăr când l-aţi făcut.
V.R.: Eram mai tânăr (zâmbeşte). Terminasem institutul în urmă cu opt ani. Aveam 32 de ani.

I.B.: Pentru Dumneavoastră Pădurea spânzuraţilor e cu atât mai apropiat cu cât pe platouri aţi cunoscut-o pe Mariana Mihuţ.
V.R.: Da, asta e încununarea, cel mai mare premiu, pentru că de 40 de ani port filmul ăsta cu mine (râde). Cu Mariana acolo ne-am cunoscut, deşi stăteam în acelaşi bloc, la Perla. Habar n-aveam că locuia la altă scară. Totul a fost o nebunie, pentru că nu mă aşteptam să joc rolul ăsta. Începuse altcineva filmul în rolul lui Apostol Bologa, Şerban Cantacuzino. El dăduse o probă - am văzut-o şi eu - excelentă, numai că n-a avut destulă forţă. S-a văzut în timp că el a şi renunţat la teatru. Şi atunci Liviu m-a luat pe mine, chiar dacă nu eram aşa de frumuşel... Şerban era minunat, era angelic. Eu avusesem o manifestare de aşa, de naţionalism, cu câţiva ani în urmă când a existat o tentativă de a face un film după Pădurea spânzuraţilor, în regia italianului Glauco Pellegrini. Ne-a chemat pe mai mulţi actori tineri să dăm probe la Buftea şi am întrebat într-o doară cine o să-l joace pe Apostol Bologa şi, când mi s-a spus numele unui actor francez, am zis: "Ah, păi dacă îl joacă un francez pe Bologa, eu nu dau probă!"

I.B.: Dar nu s-a mai făcut filmul.
V.R.: Nu. Şi Liviu m-a chemat să stăm de vorbă, deşi eu ştiam că începuse filmările, am crezut că e pentru teatru. Când mi-a spus: "Uite, m-am gândit să joci tu Apostol Bologa", să cad jos. La filmări eram buimac, nu ştiam pe ce lume sunt. Dar eram cu Liviu, care m-a îndrumat foarte bine, ştia ce vrea. Din punct de vedere organizatoric, totul a fost ireproşabil. Pregătirea, echipa, decorurile, fiecare pas era cu mult înainte pregătit. S-a filmat vreo opt luni de zile în 1964, pentru că erau multe locaţii. La Braşov am stat două luni, acolo am filmat începutul şi sfârşitul filmului, început de vreo 300 de metri la care pe urmă s-a renunţat. Lângă Cluj-Napoca, la Bonţida, am filmat, toată povestea cu castelul. Scenele de luptă s-au filmat la Morăreşti, între Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. N-a fost simplu. Liviu avea masa de montaj cu el şi monta la hotel seara, după filmare. Filmul a avut premiera la Sala Palatului.

I.B.: Se aştepta cineva să fie luat la Cannes?
V.R.: Habar n-am avut că fusese trimis. Am fost surprins când am aflat că o să fiu în delegaţia pentru Cannes. Totuşi, n-am amintiri precise despre lucrul la film. Eram de dimineaţă până seară cu rolul în braţe. Nu vedeam în dreapta, nu vedeam în stânga - în afară de Mariana (râde).

I.B.: Cine a cucerit pe cine?
V.R.: Eu. Am încurajat-o. Ea s-a lăsat cucerită, n-avea încotro. A fost frumos. Am cunoscut lucrând la film oameni minunaţi - György Kovács (pe care nu-l ştiam), Csiky András (şi el un actor extraordinar şi un prieten foarte bun), Kiss Laci (care îl juca pe tatăl Ilonei), Anna Szeles (pe care atunci am cunoscut-o, era studentă în anul IV). Nu mai spun de Ciubotăraşu cu care jucam la teatru, de Tomazoglu, de Botta - oameni absolut minunaţi. A fost o universitate pentru mine, am întâlnit nişte oameni care m-au îmbogăţit foarte mult, în frunte cu Liviu Ciulei şi cu operatorul Ovidiu Gologan, un mare artist cu care mă tot certam. El punea foarte încet lumina, de asta a şi durat foarte mult - şi asta a determinat la un moment dat stilul de filmare al lui Ciulei, pentru că pentru fiecare cadru el punea aproape o zi lumina. Şi atunci Liviu a făcut secvenţe dintr-un singur cadru. Am jucat aproape ca la teatru, aveam continuitate în joc.

I.B.: Prin ce diferă stilul de lucru al lui Liviu Ciulei de cel al lui Lucian Pintilie?
V.R.: Mare diferenţă nu este. Eu cu amândoi am lucrat şi în teatru, şi în film. Ei ştiu să lucreze cu actorul, ştiu ce să-i ceară. Ştiu ce e aia relaţie între personaje, care e sentimentul cu care trebuie să joace un actor. Am fost îndrumat în filme de regizori care n-aveau habar ce e aia un actor. Pentru ei un scaun sau un actor erau acelaşi lucru. Sunt regizori care stau cu cronometrul în mână ca să spui replica la timp. Am avut parte de regizori la care îmi venea să mă sui pe pereţi când îmi dădeau câte o indicaţie. Afoni, afoni total în materie de teatru.

I.B.: Şi sunt mai mulţi decât cei buni?
V.R.: Păi da, pe ei ne bazăm... Dar nu mi s-a mai întâmplat să joc cu afoni în ultimele mele perioade de lucru. Am refuzat multe roluri şi în film, fie că nu mi-a plăcut scenariul, fie regizorul. Nu umblu după roluri principale, eu pot să joc şi un rol mic, dacă e bun, dacă-mi oferă posibilitatea să fac ceva.

I.B.: Vi s-a mai propus vreun rol de film în ultima vreme?
V.R.: N-am fost solicitat. Ultima mea relaţie cu filmul a fost acum doi ani în Tertium non datur de Lucian Pintilie.


(Interviu preluat din România Liberă, mai 2007)