Când s-o-mpărțit norocu', măi dorule. Muzica se scurgea fără ritm în fundal. Bărbații stăteau la masă în lumina prăfuită a cârciumii, cu câte un pahar de tărie în față. Trăim vremuri grele, zise unul dintre ei. Mai ții minte când? Ehei, răspunse celălalt. Altceva ar fi fost dacă. Îți dai seama? Da. Pe măsură ce se întuneca în local, bărbații se însuflețeau, poate și datorită alcoolului consumat. Melodia la bar se schimbase și ea. Se prinseră de umeri și începură să cânte. Pe sub poale la mândra, poți mere cu Dacia.
Nelida Holban
Ne așteptau prietenii. Mai aveam 1.500 de km. până la ei. Bate planetara, ai zis. Poți s-o repari? Dacă ajungem. Oprim, dai telefon, le spui ce se-ntâmplă, apoi mergem doar pe autostradă. Gata, nu mai vizităm nimic. După 17 ore parcam la Tarbes. Mașina rezistase. Eu și soră-mea eram aproape vii. A doua zi a început negocierea între bărbați. Service, ziceau francezii. Nu, o reparăm noi, spuneau ai mei. Au demontat-o. Au făcut-o. Concluzia galilor? C'est facile pour eux. Tous les roumains sont ingénieurs. Vive Dacia.
Siranuș Hakobian
La nouă ani am condus prima Dacie, 1100, pe care tataie-miu o ținea în mijlocul poiatei ca pe un trofeu, cu portierele deschise. Mergeam cu viteză mare, cam cu viteza gândului și învârteam de covrigul volanului pe drumuri șerpuite pe care le vedeam cu mintea. Pasagera din dreapta, domnița Ruxandra, că citeam Neamul Șoimăreștilor, clocea vreo șase ouă pe locul mortului și mă mustra cu un ochi critic. Cotcodăcea amenințător cu o furie galinacee și eu eram nevoită să reduc viteza până la evitarea oricărui pericol.
