Era prima dată când intram într-o Dacie. Primisem de ziua mea cea mai mișto bicicletă din lume. Era roz și avea soneria vopsită cu margarete albe. Mi-o adusese unchiul Ion din Germania. Când am ieșit cu ea pe stradă am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii vedetă. Toți copiii din parc voiau să se dea și ei o tură. Am urcat, plină de avânt și am pornit ca din glonț. La prima curbă, am apăsat frâna de pe ghidon. Nimic. M-am oprit fix în mașina roșie parcată pe trotuar. Îi făcusem ferfeniță aripa din stânga.
Diana Cornea
De-abia ne-am mutat. Nu pot zice că avem amintiri cine știe ce. Poate doar ciorovăielile obișnuite. Dar astea erau și dincolo, în Ionescu. Acolo vedeam pe geam brazi și centrala termică a cartierului. Vecinii pe bordură scuipând semințe. Era și Gherghe, băbuța iubită de copii - făcea curat în bloc. Dar acestea toate s-au dus. Au dispărut. Aici, în Dacia, nu văd nimic pe geam. Mint: văd peretele casei de vis-à-vis. Și curtea unui escape room unde vara cireșii sunt plini de cireșe. Într-o zi o să mă mut mai departe.
Ligia Dumitrescu
I se spunea Gălbenuș, o variantă de 1300. De prețioasă ce era avea și alarmă. De aici ni s-a tras. Sau, mă rog, ni s-a sunat. La ușă. Pe la patru dimineața. Bâjbâi până la ușă pe întuneric, să nu mă trezesc de tot. Cine e? întreb. Poliția, îmi răspunde cineva de partea cealaltă. În ce problemă? insist mirată. Deranjați liniștea publică, aud. Aoleu. Cum, domnule, că dormeam. Acum simt că aș cam începe s-o deranjez, zic plină de nervi că mi-a fugit somnul de tot. Gălbenușul era de vină. Și niște vecini idioți.
