Continui să mă gândesc la George Banu ca la o referință, mișcându-mă pe un traseu, ca o proiecție serios simplificată, între coordonate dintre cele multe care l-au definit.
În 21 ianuarie 2024 s-a întâmplat să fiu din nou la București, precum un an în urmă, când venise vestea stingerii sale. Și am fost, acum ca și atunci, pentru teatru. În 2023 mă pregăteam să intru în sala mare de la TNB pentru un spectacol care s-a dovedit, pentru mine, cel mai fascinant al anului spre care-mi întorc privirea acum. E vorba de Frunze de dor, titlul adus pe scenă de Alexandru Cozub cu echipa Naționalului din Chișinău.
Rămân în căutarea unei povești, spectacolul să aibă un fir narativ, dramatismul să se instaleze de jur împrejur din dialoguri și din gesturi, din tot arsenalul scenografic și tehnologic. Mă decuplez imediat când văd actori puși să descrie relația cu partenerul de scenă, în loc s-o trăiască. Mă transform într-un adolescent fără astâmpăr când de pe scenă primesc lozinci, sfaturi, teze, îndemnuri moralizatoare... Mă trezesc că reacționez contra mustrărilor de pe scenă, mă gândesc că, astfel, mă aliez celor criticabili - cineva ar spune că reacționez așa taman pentru că mă simt cu musca pe căciulă - și-mi amintesc reacțiile din adolescență, când ni se scoteau în fața ochilor tot felul de didacticisme sau povești grave cu personaje limpede și exclusiv negative. Am zâmbit când l-am văzut pe Marius Bodochi jucând din nou un tată, în La câțiva oameni distanță de tine, după Repetiție pentru o lume mai bună, ceva mai bun, recuperat, la Dan Coman decât la Mihai Radu. Verosimilul, din experiența proprie de viață - inevitabil limitată - îmi e încă un criteriu de a rămâne în magia spectacolului sau nu, oricât de măiestrit e lucrat.
Îl simt poet pe Radu Afrim și îl citez pe cel mai avizat spectator, care a constatat că Radu Afrim nu are nevoie de mai mult de jumătate de minut, de la ridicarea cortinei, spre a-i absorbi în poveste pe spectatori. Am simțit-o de la Casa cu suricate, invariabil cu fiecare repetare. Acum la Ierbar, cu predilecție (atmosfera unui spațiu meșteșugit împreună cu Irina Moscu, jocul fabulos al actriței Berekméri Katalin). La Seaside Stories, dincolo de încântarea de a identifica elementele pe care Radu Afrim le poartă cu sine și le combină creator - știu că-i displace uzul acestui cuvânt în context pământean - de la un spectacol la altul, dincolo de încântarea scenografiei semnate Theodor Constantin Niculae, am savurat jocul a două actrițe, fără să uit de Ștefan Mihai și de colegii săi. E vorba, în primul rând, de Liliana Ghiță. Am privit mereu la personajul ei, Lily Aroganta, tocmai pentru că verosimilitatea îi conferea consistență, indiferent dacă avea replică sau era în scenetă. Într-o asemenea ipostaziere a unui personaj poți găsi atât de multe lucruri profunde... Apoi am fost uimit de inefabila apariție a personajului în cărucior, fata interpretată de Anaïs Agi-Ali.
N-am să uit niciodată apariția păsării uriașe din finalul Casei cu suricate - propunerea scenografică a Irinei Moscu (una dintre constantele estetice ale lui Radu Afrim, imaginea cu o vietate la închiderea spectacolului) - dar un strop mai mult sunt captivat de actorii transfigurați într-un personaj. Toamna aceasta am admirat-o pe Adelina Puzdrea, ca mamă a unui copil cu probleme, în Singurătatea pietrelor, apoi taman ca un copil cu probleme în Ultimii.
Iar despre măiestria Antonellei Cornici, în alcătuirea unei echipe și în propulsarea acesteia - chimie și sclipiri egal distribuite - am tot vorbit. Dansând la Lughnasa are și magic și simbol și temă de reflecție. Dar toate astea cu șansa în plus a farmecului celor cinci actrițe (fără a diminua importanța celor trei actori, între care Marius Manole care chiar își trăiește viața în teatru, până la ultima suflare la propriu). Antonella Cornici presară metafora în poveste. Și mă gândesc cum sunt regizorii care provin din actori. Unii nu abandonează actori, merg în paralel cu amândouă, alternând. Mă gândesc la Ionuț Caras: anul acesta l-am văzut doar ca actor, în Oglinda neagră - iată, altă dramatizare a unor proze - după două montări și cu metaforă și cu poveste și cu actori în vervă. Mă gândesc la Radu Tudosie: anul acesta l-am prins și ca actor (Nae Girimea!) și ca regizor (Ultimii). Montările sale au anvergură, chiar și când sunt doar în două personaje. La Târgu Jiu, cu Gorki, a revărsat magie în sală, cu subtile metafore, cu partituri pe care fiecare actor le poate păstra în galeria reușitelor.
Un spectacol despre care n-am scris, dar care s-a dovedit așa cum mi-a fost recomandat, am reușit să-l văd la FNT: Livada, în regia lui Slava Sambriș. Îi știam puterea metaforei încă de la TNT, cu spectacolul de master, pentru ca, apoi, la Târgu Jiu să monteze două spectacole puternice: Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (copleșitor, cu bogăție de semne și referințe, angrenând o echipă bine sincronizată și sprijinind partituri deosebite pentru Radu Botar, Simona Urs, Cosmin Brehuță și nu numai) și Cu sufletul nu-i de glumit (neașteptat de balcanic, în maniera Bregovic, emoție și rațiune meșteșugit îngemănate). La teatrul din Suceava a propus un Cehov surprinzător. Nou prin formă, etern prin fond, cu o estetică originală (scenografia Răzvan Bordoș), încât aș folosi termenul 'gri Sambriș' pentru acea nuanță dominantă și cu variațiuni care permit conexiuni. Livada second hand Ikea, sau viața noastră. Rămâne regretul că George Banu a pierdut această versiune pentru piesa care l-a marcat cel mai mult.
Anul 2023 mi-a înlesnit descoperirea Teatrului Evreesc de Stat (Rude pierdute, Lozul cel mare), un zbor către Botoșani (La Academie) și un Kundera inedit (Stăpânii cheilor), prilej de a reflecta la descrierea unui spectacol. E o ispită a întreba și a răspunde scurt despre receptare. Și de a folosi o evaluare dintr-un singur cuvânt. Dar am remarcat cum, de multe ori, chiar dacă motivul principal căruia i se datorează acel scurt calificativ rămâne valid, multitudinea de nuanțe obligă la un răspuns elaborat. Îmi pare nedrept să rămână o etichetă sumară, prea sumară. De aici, cumva, și motivația mea. Mai întâi, 2023 mi-a revelat, pentru acest timp, absența unei evaluări general acceptate. Sigur, vorbim de artă, imposibil de măsurat, chiar dacă există teorie și teoreticieni. Varietatea de receptare e un lucru bun, după cum mi s-a replicat, și recunosc necesitatea ei. Și totuși, am fost contrariat de evaluări răsturnate, oricâte nuanțe sunt la mijloc. Mai mult, am fost nedumerit că în fața unor evaluări contradictorii, acordându-le credibilitate, am găsit doar o ridicare din umeri și totul merge înainte. Poate nu e nevoie, fiecare își este sieși suficient în calificarea a ceea ce a văzut. Atunci de ce mai scriem? Fără pretenția de a impune canon, dar cu dorința limpede de a propune dialog, unul care, în cele din urmă, să contureze o imagine mai bună a produsului cultural respectiv. Sigur, LiterNet tocmai în această idee se afirmă ca o platformă plurivocală și, mai mult, dedicată limpede acoperirii segmentului teatral românesc de ani și ani. Este platforma cea mai bogată în informații și merită tot sprijinul, de orice fel.
De ce mai scriu? Din vanitate, desigur. Din dorința de a răspunde unor invitații. Știu că prea puțin se citesc cronicile de teatru. Cel mai adesea, nici artiștii nu le citesc. Critica unui produs cultural îmi pare ingrată, gândindu-mă de fiecare dată la creator. Munca sa este încheiată, nimic nu mai poate fi remediat - mă rog, unele se mai pot îmbunătăți:) - și vine un articol care semnalează, luăm cazul obiectivității, unele neînțelegeri. Cum le receptezi? Mai ales în absența unui dialog real, în care să poți aduce argumente, explicații, contextualizări.
Și totuși, scriu. Cu gândul că, dacă despre o carte, despre un tablou, despre o simfonie, un receptor își poate face oricând propria părere, despre un spectacol, după ce s-a scos de pe afiș, fără să fie filmat și difuzat, nu. Rămân doar cronicile. De unde și dorința mea de a îmbina subiectivismul meu cu elemente mai aproape de realitate. Doar, doar, peste timp va rămâne o aproximare plauzibilă a acelui spectacol.
Și am tot dat un exemplu. Îl reiau aici, ușor dezvoltat.
Cazul debutului regizoral al Cătălinei Buzoianu (de citit aici).
Și, astfel, de fiecare dată mă gândesc la mărturia pe care o las.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în februarie, și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)