În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Sarmale și New folder - toate textele aici.
*
Vestea bună este dată de o premieră: numărul verigilor slabe din lanțul microprozelor a ajuns la zero. Era de așteptat să se întâmple, pe fondul scăderii problemelor de construcție sau stilistică deja semnalate. A venit însă mult mai devreme decât estimam și, recunosc, m-a prins pe nepregătite. Un uriaș BRAVO! adresat tuturor pentru ritmul curat pe care l-a găsit fiecare.Avem o formă din ce în ce mai clară, problema rămâne una de fond. Cred că puțini au bine definite în minte povestea sau emoția pe care ar dori să le transmită. Fără o identificare din partea autorului rămân slabe șanse să ajungă ceva consistent la cititor. Dacă nu-ți poți sintetiza într-o frază scurtă (ideal ar fi o propoziție) despre ce vrei să scrii ai o primă problemă de construcție. Gândește-te la trailerul unui film sau coperta unui bestseller internațional.
"Nine noble families fight for control over the lands of Westeros, while an ancient enemy returns after being dormant for a millennia". Acesta este sinopsisul de la Game of Thrones și concentrează 70 de ore de spectacol. 70 de ore într-o frază scurtă; restul sunt detalii.
Revenind la microuniversul nostru, mi-au atras atenția (opiniile personale sunt scrise cu caractere italic):
Publicabil:
Sarmale
Monica Aldea
Pe Tărâmul Gurmandiei de jos, Întâiul Sarmalagiu al Curții pregătea marea sărbătoare a sarmalelor. Se opinti să învârtă cheia grea în ușa visteriei. Lângă tezaur trona butoiul cu cea mai vestită varză murată din ținut. Închis cu sigiliul regal și păzit strașnic zi și noapte. Se desfăcea de 2 ori pe an, la Vărzariile Mari și Mici. Împăratul de Kale deschise Sarmaliada aruncătorilor de cotoare. Pe eșafod, Călăul decapita simbolic căpățâni de varză. Aroma delicioaselor bucate se răspândea în Regat.
O povestire scrisă cu imaginație (rara avis în zilele noastre) și umor, un întreg univers bine conturat. Merită un final mai bun și cred că un pasaj nu este suficient dezvoltat: "Lângă tezaur trona butoiul cu cea mai vestită varză murată din ținut. Închis cu sigiliul regal și păzit strașnic zi și noapte". De ce este cel mai important bun al regatului? Nu merita să i se întâmple ceva, să se construiască de aici o intrigă și să ajungem și la un alt final față de cel, previzibil, livrat în text?
Speranțe:
Sarmale
Siranuș Hakobian
Ia uite, mami, ăsta-i cozonac, spuse fetița. Amândouă stăteau cuminți pe niște cutii de carton, în fața gurii de metrou. Cozonac e, răspunse mama, că azi e sărbătoare și oamenii mănâncă sărmăluțe și cozonac. Azi oamenii sunt mai buni decât în alte zile. Ce-s alea sărmăluțe, mami? Mama luă zdreanța de pătură și înfășură fetița ca într-un cocon: uite, te-am făcut o sărmăluță, să nu-ți fie frig. Sărmăluța râse cu poftă. Sub lumina magică a unui felinar, două sărmăluțe adormeau pe o cutie de carton. Miroseau a cozonac.
Curat scrisă, are o problemă de construcție: livrează cheia de lectură de la început, fapt ce duce la ratarea finalului. Dacă ar lipsi "Amândouă stăteau cuminți pe niște cutii de carton, în fața gurii de metrou", s-ar crea un univers și abia la sfârșit, după ce se acumulează puțină emoție, ar veni și explicația contextului. Un plus ar fi dacă ai scoate și cutia de carton de la sfârșit (e prea "in your face", prea explicit, plus că nu știu cum dormi pe cutia de carton fără să o strivești) și doar ai sugera situația.
Sarmale
Corina Nina
A fost odată o oală roșie cu 54 de buline albe pe care toată lumea din casă o striga oala de sarmale. Nu era scoasă din dulap decât la sărbători și nu se folosea, ca alte oale, și la supe și la tocănițe. Era vedeta bucătăriei. Până într-o bună zi când nu a mai fost scoasă de Crăciun. Auzea din dulap zarva binecunoscută, simțea chiar și mirosul de sarmale, dar ea nu era pe aragaz. Fierbând de curiozitate, deschise cu capacul ușa dulapului. Pe flacăra domoală strălucea argintiu o oală sub presiune.
Am apreciat imaginația, faptul că ai mers direct la miezul problemei și ai făcut să i se întâmple ceva vedetei. Finalul este însă prea explicit și închis, proza ar căpăta un plus de mister dacă ar fi sugerată prezența oalei sub presiune, lasă-i și cititorului puțin loc de imaginație, nu-i livra totul ca la grădiniță.
Sarmale
Monica Ciurea
Peste oala cu sarmale se lăsase tăcerea. Grea. Apăsătoare. Mai erau doar două. Zăceau înfășate, fără speranță. Le uitaseră pesemne. Ce destin. Nimeni nu le mai voia. Nici nu știau ce e mai bine să-și dorească. Să fie poate și ele digerate de cineva, ca să le dea sens scurtei, acrei existențe. Ori poate era mai bine să se stafidească pe fundul cratiței, în acel abis existențial. Una dintre ele privi galeș la varza celeilalte. I se cam aprinse bulionul. Își cunoscuseră frunza. Erau iar primele sarmale de pe lume.
Am selectat acest text pentru "Una dintre ele privi galeș la varza celeilalte. I se cam aprinse bulionul. Își cunoscuseră frunza". Restul ar trebui nu doar rescris, ci și regândit (inclusiv fragmentarea inutilă ce strică ritmul frazei), nu am înțeles cum de erau ultimele dar de fapt erau primele, nici de ce nu le mai voia nimeni. Cred că ai putea începe chiar din punctul semnalat de mine ("una dintre sarmale privi galeș la varza celeilalte") sau ai putea gândi acest fragment drept final.
New folder
Andra Toropoc
Artificiile și vocea gravă a Ninei erau parte din tradiția lui. Ca și pregătirea șampaniei și-a paharelor, multe cândva, doar două de-un timp. Oftă atent la muzică și la vârful creionului pe care-l ascuțea, trebuia să fie ca nou când caligrafia pe-o coală albă cifrele anului abia venit. Sorbi din paharul lui închinând spre vedenia lui dragă, te iubesc mereu, știu că m-aștepți. Zâmbi recunoscător durerii din piept care-l acapară cu totul, doar discul vechi mai zvâcnea blocat pe platan, it's a new dawn, it's a new day.
"Zâmbi recunoscător durerii din piept care-l acapară cu totul" - cam atât mă face să cred că există potențial. Chiar mai puțin de-atât: "Zâmbi recunoscător durerii din piept". Lasă-i și cititorului libertatea de a completa spațiile goale, de a-și folosi imaginația. În rest, textul ar trebui regândit și rescris până când ține ritmul cu acest mic fragment.
New folder
Florina Hegedüs
Sunt în sala de așteptare. Cu mulți ani în bagaje. E cald, prea cald. Dau jos de pe mine pielea, carnea. Un puști îmi colorează oasele cu carioca. Nu-i nimic jalnic în asta. O joacă sinceră cu simț. Chiar râd când o cariocă roșie îmi alunecă-ntre coaste. E anunțat trenul meu. Urc. Madam, vă rog, arătați-mi sufletul - îmi cere controlorul. L-am pierdut. Îngăduitor îmi ștampilează țeasta. L-am mințit, deși știu că-i în căsuța nouă, albă, nr. 2024. Mă așteaptă. În goana trenului apar la geam câmpuri. Încă nu-s verzi.
Am apreciat imaginația, interacțiunea personajelor, insolitul. "Un puști îmi colorează oasele cu carioca. Chiar râd când o cariocă roșie îmi alunecă-ntre coaste. (...) Îngăduitor îmi ștampilează țeasta". Finalul e sub acest nivel la fel și restul microprozei. Ar trebui păstrată ideea, distilată și rescrisă.
În concluzie, o problemă comună ar fi cea legată de capacitatea de a spune o poveste, de a identifica un personaj, a-i dezechilibra universul și a-l pune să revină ori să caute puncte noi de echilibru.
Cred că ar merita citit eseul lui Mihai Maci - Și ce dacă nu știu?! (publicat pe Contributors.ro), din care mi-a atras atenția în mod deosebit, fragmentul următor:
"Omul incapabil să se exprime e captiv într-o temniță interioară în care spaimele și dorințele se amplifică și reverberează infinit. Ecranele îi dau iluzia posibilității de-a-și obiectiva imaginația în imagini, însă - cel mai adesea - ele se dovedesc a fi doar oglinzi (și, de multe ori oglinzi deformante) care fagocitează interioritatea, golind-o de rămășițele ei de sens și, în același timp, o umplu cu reziduurile unei publicități care celebrează transformarea întregii realități în marfă. Studenții înșiși o spun: sunt dependenți de ecrane - pe care, după propria lor mărturisire, petrec în jur de 6 - 7 ore pe zi și, în egală măsură, această surfare printre reels-uri îi obosește și-i face nefericiți.
Limba își reduce funcțiile pentru că se estompează comunitățile în care se exercita. Locul în care acest lucru se vede cel mai bine e "structura narativă" a lucrărilor studenților mei. Am pus în ghilimele sintagma "structură narativă" tocmai pentru că - cel mai adesea - textele scrise de studenți nu au nici una. Ei descriu, descriu și iarăși descriu niște lucruri care nu au altă ordine decât cea în virtutea căreia apar în mintea lor (și pe care nu o problematizează în nici un fel). Sunt mereu tentat să spun "povestesc", însă tocmai acesta e lucrul cel mai straniu: nu povestesc! A povesti presupune un început, un sfârșit și un parcurs care le leagă. Într-un anume sens, orice poveste se spune din perspectiva sfârșitului (anticipat, dezvăluit pas cu pas sau - dimpotrivă - păstrat ca surpriză). Toate poveștile au o morală, un tâlc, un sens: sunt decantarea unui gând care te face să te oprești și să regândești lucrurile bine știute. Iar sensul pe care-l descoperi te face să crești lăuntric. "Poveștile" studenților mei nu au nici finalitate, nici sens; ei se descriu pe ei înșiși și lumea așa cum o văd ei".
Până data viitoare, spor la scris și nu uitați că inspirația vă va găsi dacă veți transpira bine muncind, în așteptarea ei.