În cele ce urmează, Mihai Buzea (n.1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Marile speranțe, Amintiri din Dacia, Ora de știri și Reconfigurare traseu - toate textele aici.
*
Am de zis câteva lucruri simple: toți oamenii pe care am avut ocazia să-i "cunosc" pe Ficțiuni Reale scriu din ce în ce mai bine (1); n-am mai primit texte slabe, chiar deloc, iar cele pe care le primesc intră la trei categorii. Fie la "bune", fie la "foarte bune", fie la "eu n-aș putea să dau un text atât de bun" (2); în aceste condiții, munca mea devine irelevantă, pentru că procesul de selecție nu mai are sens: din moment ce-mi plac toate textele, cum să mai fac diferența între ele? La fel de bine le pot băga pe toate-ntr-o căciulă și să scot de acolo, la nimereală, câte cinci texte pentru fiecare temă, că tot aia e (3); acestea fiind spuse, am devenit treptat un impostor. De-acum... ce mă mai califică pe mine să vă judec vouă textele? Pur și simplu, locul meu e între voi, nu în afara grupului vostru de scris (4); mie, personal, experiența de la Ficțiuni Reale mi-a prins extraordinar de bine. M-a ambiționat. Am fost uimit citind unele texte - multe! - și mi-am pus problema dacă n-aș putea scrie și eu proză scurtă. Dacă voi puteți, eu de ce să nu pot? Ce, am ciungă-n păr? Bine, nici păr nu prea am, dar asta-i altă problemă. Așa că m-am pus în copite, am scris un manuscris întreg, l-am trimis la editură și asta este (5); cred, sincer, că v-ați copt. Nu toți, dar cei mai mulți. E momentul să treceți la următorul nivel. Celor care nu au timp le va lua, estimez eu, cam doi ani până vor avea un manuscris publicabil (la o editură serioasă, nu la aia din Filipeștii de Pădure); celor care au timp le va lua cam un an. Depinde foarte mult de caracterul fiecăruia, de motivație și de sprijinul familiei sau al partenerului de viață. Dar dacă ați ajuns până aici, ar fi păcat să vă opriți (6); dacă-mi fac răgaz să mă implic într-un proiect de mentorat, singur sau cu o echipă, dau de știre din om în om, că lumea noastră-i foarte mică (7); conform bunelor mele obiceiuri rele, mă bag și de data asta la bătaie, cu câte un text la fiecare temă, ca să mă poată judeca fiecare dintre voi, conform nemuritoarei vorbe a Coanei Leana, de la proces; vorba s-a dovedit nemuritoare, nu Coana Leana! (8); acestea fiind spuse, iată gândul meu secret: eu cred că voi ați învățat mai mult unii de la alții decât ați avut de învățat de la Iaru, Chira, Amariei sau Buzea. Asta e convingerea mea de taină. Punctum (9).Marile speranțe
1. Ca leii munceau oșenii în șantier. Trăgeau nădejde cineva să le dea curent la barăci. Pe mine a picat măgăoaia. Tină până-n genunchi, ploaie, singur. Voiam să scap, aveam întâlnire. Speram să termin, nu era atât de greu pe cât de mult. Când s-a aprins lumina în barăci, au început chiuiturile și din pick-up-uri să zică Frații Petreuș cu cetera și zongora, Așe beau oamenii buni. M-au înconjurat, cuțitele la vedere. Ioi, țucu-te mă ficior, de aici nu pleci fără să bei cu noi un lichior de viorele. (Marian Bircea)
Sunt rare textele care își iau seva din șantierele socialismului! Acesta este unul dintre foarte puținele, așa că l-am ales fără ezitare. Foarte bun cuvântul "zongora", pe care a trebuit să-l caut în DEX. Nu știu însă ce este lichiorul de viorele, sau dacă chiar există. Poate, însă, e doar o poantă de-a autorului - în cazul ăsta, tot respectul: eu am mușcat.
2. O privise zâmbind. O să mă întorc și am să te iau cu mine, știu sigur că va fi bine. L-a crezut și s-a rugat non-stop în noaptea în care el a trecut fraudulos granița. S-a rugat și în lunile ce au urmat, cu speranță în suflet. S-a rugat și în anii ce au venit, cu deznădejde. Anii au trecut, dar ea nu s-a mai putut lipi de alt bărbat, așteptând un semn și dând acatiste la biserică. Și într-o zi, el s-a întors, așa cum promisese. Însurat și cu copii, venise să le arate orașul natal. (Cristina Căliman)
Subiect de care eu nu mă voi sătura niciodată (și nici maestrul meu venerat, domnul profesor Radu Pavel Gheo): frontieriștii. În acest text unghiul este inedit, dar cu atât mai bun. Aparté către autoare: uneori îmi este rușine că sunt bărbat și că minciuna este înscrisă în codul meu genetic. Minciuna "de dragoste", adică.
3. Ioana își petrecea onomastica la un restaurant, cu cele mai bune prietene. Se simțea iubită și acceptată așa cum era. Fetelor, am jurat că de mâine încep. Zău că-ncep. Ori pe-aia de 13 zile, de schimbare a metabolismului, ori pe-aia cu varză. 47 de kg am de dat jos. O să-mi ia un an, dar știți că nu mă mai suport. Așa că o să mănânc azi tot ce-mi place. Facem super party? Vreau cheesecake, crèmebrulée și sangria. Fetele au analizat meniurile, au comandat și au promis că vor ține dieta împreună. (Laura Stanciu)
M-am chinuit să slăbesc de când mă știu, așa că n-am putut să nu aleg acest text. Am fost bolnav glandular d-ăla adevărat, am trecut prin toate astea de la frumoasa vârstă de cinci ani ("Rostogol"!). M-am lăsat de diete când m-am apucat de băutură: nu mi-a mai păsat. "Fetele" mele de-acum sunt niște bețivi cărunți care se apropie de 60 de ani, dar mecanismul e același: bă băieți, eu de mâine mă las.
4. Avea 43 de ani și mai puțin viitor decât trecut. În copilărie scrisese despre iubire și fusese publicat la rubrica Debut Șăgalnic. De ce? Nu era nimic de râs în poemele pe care avea să le simtă mai târziu pe propria piele. Se simțea bătrân și inert. Rămăsese fără speranță și imaginație. Fredona un refren hip-hop din anii 2000 - și n-am cum să explic cât de mare am vrut să fiu și acum sunt atât de mic. Realiză că cei care au râs odinioară de elanul lui au avut dreptate. Și își îmbrățișă strâns propria mediocritate. (Denisse Oana Rădoi)
M-am înfuriat groaznic când autoarea a stricat frumusețe de text cu ultima propoziție! Ce caută propoziția aia acolo, doamnă Rădoi?!
5. Relația cu Gabi, noul coleg, avansa. Eram cucerită de spiritualitatea lui și îi prevedeam un viitor mare. Faptul că acum împăturea răvașe era doar uneltirea sorții de-a mi-l scoate în cale. Simțeam că e momentul să preiau inițiativa și să-l invit acasă, dar casa mea era ca-n Marile speranțe, așa că am redecorat-o. A intrat sfios și m-a sorbit din priviri până mi-am lepădat toate hainele. Când mi-a desfăcut picioarele, s-a retras brusc și din ochii lui speriați am aflat că îmi scăpase ceva: nu redecorasem chiar tot. (Radu Gramatovici)
Domnule profesor, m-ați pus cu curul pe gheață: vocea narativă e lui Miss Havisham sau a Estellei? Că finalul m-a năucit ca o stângă la ficat.
Marile mele speranțe s-au dus pe copcă după ce am publicat Berile de Aur. Primul meu roman nu mi-a adus nici notorietate, nici bani și nici gagici, dar m-a lăsat c-un munte de datorii. Asta e partea bună. Partea proastă e că am făcut o pauză de 11 ani, iar când am reînceput să scriu pentru publicare, m-am resemnat cu micile speranțe. Măcar să nu mă fac de râs. Atât. (Buzea)
Amintiri din Dacia
1. La nouă ani am condus prima Dacie, 1100, pe care tataie-miu o ținea în mijlocul poiatei ca pe un trofeu, cu portierele deschise. Mergeam cu viteză mare, cam cu viteza gândului și învârteam de covrigul volanului pe drumuri șerpuite pe care le vedeam cu mintea. Pasagera din dreapta, domnița Ruxandra, că citeam Neamul Șoimăreștilor, clocea vreo șase ouă pe locul mortului și mă mustra cu un ochi critic. Cotcodăcea amenințător cu o furie galinacee și eu eram nevoită să reduc viteza până la evitarea oricărui pericol. (Siranuș Hakobian).
Am o soră, doamnă Hakobian. A condus ani în șir o mașină, în aceleași condiții ca vocea narativă din text, că n-avea de ales: mai bine visa la volanul unei mașini vechi decât să ia bătaie de la maniacul de frate-său, care o punea portar la fotbal.
2. În fiecare dimineață, în drum spre școală, adormeam pe bancheta din spate. Mirosul de benzină mă ajuta să visez frumos. În fața mea erau doi părinți care se iubeau și asta se vedea în condusul prudent al tatălui meu și în melodiile pe care mama le căuta la radio. Nu bănuiam că vom trăi altfel, până când au apărut primele probleme la motor. Tot atunci au început și scandalurile, iar eu am devenit eroul meu preferat, Omul Invizibil. Am știut că vor divorța când tata a vândut Dacia și a cumpărat un Wartburg. (Vlad Mușat)
Splendid text. Nimic de obiectat. Totul ține, nu se vede nicio cusătură.
3. Înainte de somn, încep să-i inventez fratelui meu, Vlad, tot felul de povești cu mașini. În fiecare seară mergem cu Ferrari-ul decapotabil prin țări străine. De ziua lui, l-am dus în cimitirul de mașini, ne-am urcat într-o Dacie fără roți, ne-am pus ochelarii de soare și ne-am plimbat prin lume până-am adormit la volan. Ne-a trezit dimineață un câine care lătra pe capotă. Când am ajuns acasă, am luat amândoi de la tata o mamă de bătaie. Seara, în pat, Vlad mi-a șoptit la ureche: mă mai duci și mâine cu mașina? (Monica Bologa)
Îmi plac oricum toate textele dumneavoastră, doamnă Bologa, dar în acesta mi-a plăcut ceva în mod deosebit, un fleac, un moft, un nimic, dar dacă mie mi-e plăcut, ce? "am luat de la tata o mamă de bătaie".
4. Laurențiu spunea cele mai tari bancuri din clasă, dar era un timid incurabil. La 18 ani sărutase doar oglinda din baie. Și mâinile popii. Și obrajii mamei. În fine nu asta voiam să vă povestesc, ci despre întâlnirea cu Daiana. I-a scris biletul în pauză. O invita la un ceai dansant, o va lua de acasă la 7, cu Dacia. Fata noastră s-a cocoțat pe tocurile maică-sii, și-a tras fusta roșie, plisată, să se asorteze și-a coborât. În fața blocului era al meu cu soră-sa, Dacia. Sprijin pentru eventuale bâlbâieli emoționale. (Titela Durnea)
Laurențiu și Dacia. Cine dracul își botează așa copiii... păi personajele dintr-un roman de-al meu, cine! Am acolo trei surori: Decia, Dochia și Bristena. Cool!
5. Duminica după-amiaza străzile erau aproape pustii. Ne instalaserăm cu gașca direct pe carosabil. Jucam țară, țară, vrem ostași, trecea un prinț călare, omul negru.. Brusc, cineva a zis fugiiiți. Într-o clipită, toate perechile de ochi priveau de după tufe. Trecea Gigel. Vrâm, vrâm. Manevra imaginar cu stânga volanul, cu dreapta schimbătorul în timp ce alerga pe stradă cerând un leu pentru benzină. Bă, știți, ăsta a sărit de pe fix când a intrat la TCM și tac-su n-a putut să-i cumpere Dacia promisă. Hă, hă. (Monica Ciurea)
Nebunia. Da! Super-subiect, deși este foarte greu să te apropii de el ca debutant. Cărtărescu însuși a fost extrem de prudent cu acest subiect, romane la rând, până și-a făcut curaj să-l apuce de coadă. Și pe mine mă fascinează, recunosc. Dar sunt încă pufos și eu, trebuie să mă mai pârguiesc. Doamnă Ciurea, sunteți tare!
Dacia lui taică-meu era gri-șobolan, puțea și n-avea frâne. Adică avea, dar proaste, iar tata oricum n-avea nevoie de ele, că mașina n-avea nici accelerație. Din a zecea încercare mi-am luat permisul de conducere și am ieșit cu tata la o tură cu Dacia lui iubită și-mpuțită. Fata pe care am călcat-o pe trecerea de pietoni a supraviețuit. Eu n-am mai șofat vreodată. (Buzea)
Ora de știri
1. Trenul ajunge cu întârziere. Noi, navetiștii, ne întâlnim mereu în același compartiment. Nelu și Mărie în fața mea. El scoate din rafie Adevărul, o bucată de pâine, slănină, ceapă. Ea plesnește semințe dintr-un cornet și citește din cartea cu rugăciuni. Ziarul e multiscop, eu îl folosesc când spăl geamurile. Mi-e foame și mirosul de ceapă înlătură mirosul de tren, mușama soioasă, crăpată și cusută de un autopsier. Nelu termină, se șterge de draperiile cu sigla CFR și scoate un radio minuscul. Radio România Actualități. (Julia Sandu)
Foarte bun. Nimic de comentat. Apreciez cu voce tare "mirosul mușama soioasă, crăpată și cusută de un autopsier". Pentru cine nu e la curent, în meseria de autopsier se bea foarte mult spirt. Cusăturile mortului arată accordingly.
2. Zilele astea au trecut de la cadastru. Lelea Floarea a primit pământul de dincolo de pârleaz. Așa e drept, ăsta-i hotarul de dinainte de război, au zis. Mama a sunat săptămâna trecută. Face curat în casa unui italian. Bunica nu prea mai aude. Când s-a-mbolnăvit Anuța a zis că ne-au ajuns blestemele vecinei. Tare cătrănită-i lelea Floarea de când e vădană. Era bine dacă nu cânta cucuveaua pe casă-n seara aia. Și dacă n-aveai ranga aproape. Acum mă duc, tătucă, mă dau ăștia afară. Mai trec eu luna viitoare. (¥Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Vizită la penitenciar, dar de asta ne prindem la final. Splendid. Plus eternele omoruri din mediul rural, având ca motiv pământul. Subiect de roman pentru 2025. Doamnă Ciobâcă, eu zic să nu lăsați vrabia din mână.
3. În urmă cu două zile, un copil în vârstă de doisprezece ani, a dispărut de acasă. Știrile sunt întotdeauna mincinoase. Nu am dispărut, am fugit de acasă. Doisprezece ani sunt prea puțini pentru câte am trăit. Acasă este prea blând pentru câte am îndurat. Nu mă caută decât cei de care fug. Iar ei, nici măcar nu-și doresc să mă găsească. Vor doar să dea sfoară în țară că am dispărut. Minorul în vârstă de doisprezece ani a fost găsit la Casa de copii din Beiuș. Casa de copii nu e acasă. E mult mai bine decât acasă. (Corina Nina)
Violența domestică, violența asupra copiilor. Blestem românesc prin excelență, aș zice, dar am amici polonezi cu care vorbesc destul de des: și la ei este la fel. Pare că este o marcă a "morții satului tradițional". Oamenii ăștia nu știu cum să iasă din istorie, pur și simplu. Foarte bun text, minunată vocea narativă.
4. S-a întâmplat, așa, ca orice altceva. Te-am așteptat de la apus până dimineață. Eram ușor îngrijorată. Când a sunat telefonul și am răspuns, mi s-au înmuiat picioarele, simțeam tot greul din lume pe umerii mei. Mi-au spus că ai murit și nimic altceva. Întrebările au plonjat în aer grave. Am deschis televizorul cu intenția de a mă distrage măcar o clipă. Șocul s-a adâncit. Toate televiziunile vuiau cu accidentul tău. Tot atunci am aflat că aveai pe alta de mult și erați în drum spre mare. (Amalia Melnic)
O mică eroare într-un text altminteri bun: fie "Întrebările grave au plonjat în aer", fie "Întrebările au plonjat grav în aer", dar nu "Întrebările au plonjat în aer grave".
5. Ahmed împlinește astăzi zece ani. Toți din jurul lui îl privesc cu mândrie. E ziua în care va renunța la jucăriile tăiate de cuțit, în lemn. A primit chiar și o prăjitură. Dar rămâne dorul de tata, plecat acum un an. Mama îi aduce haine noi, pentru prima dată în viață. Sunt un pic mai grele. Niște magi îi spun că astăzi se va întâlni cu tatăl său. La ora șapte. Să apese butonul magic. Tatăl lui va apărea în mulțime. Și o lume întreagă va vedea totul. Ahmed închide ochii. Nu poate aștepta atât. (Horațiu Dudău)
Minunat. Nimic de obiectat. Inedită abordare a temei. Aș fi renunțat la "Sunt un pic mai grele", chiar dacă propoziția clarifică textul; eu îl lăsam așa, neclar!
Ce iei cu tine atâtea ziare nebunule, zice el. Știu eu să aprind focul fără hârtie, pantofarule care ești tu pantofar. Nu pentru foc, mă, zic eu, ci pentru ciobanii din creastă. Le place să citească ce mai e nou pe lume, și astea cu poze le plac încă și mai mult. Păi astea-s vechi, zice el. Da, îi răspund, dar le iau gratis de la Academia Cațavencu, din redacție. (Buzea)
Reconfigurare traseu
1. O durea ca naiba, tatuajul îi inflamase palma, dar răbda că poate o fi cu noroc de-acum. Se născuse fără linia inimii, dar cu una lungă a vieții care îi trecea și ea tot fată-mare rămânea. Babele i-au ghicit și, după lungi dezbateri prin giratoriile chiromanției, au trimis-o la Tatoo Salon. Desigur, a fost mult mai bine după ce a căzut coaja și liniuța trasată de ac i-a strălucit în palmă. Și-au ajutat-o și inimioarele de pe fese, sugestia stilistului, dar despre asta n-a suflat o vorbă babelor. (Andra Toropoc)
Nu mi-ar fi trecut prin cap să gândesc așa la tema "Reconfigurare traseu"! Ceea ce am spus și în partea introductivă: cei mai mulți dintre voi sunteți deja mai buni ca mine. Ce să vă mai clocesc atâta? Ați eclozat!
2. Fetița plânge așezată pe bordură. Băiatul caută s-o îmbuneze. Ai văzut ce frumoasă e luna? E plină azi. Într-adevăr, o lună rotundă privește de sus, și alta din lac. Nu-i rău, dar nu prea schimbă faptul că-n jur sunt doar tufișuri întunecate. Nu-mi pasă, hohotește fetița. Uite, uite, se vede Sofitelul. O luăm peste calea ferată și la hotel sigur găsim un telefon. Ai fise? Am. O sunăm pe bunica și vine cu tramvaiul să ne ia. Înc-o idee genială. Cum a fost și să le facă o poantă mamelor, ocolind lacul în sens invers. (Miruna Marin)
Nu vreau să mă gândesc ce-a fost în sufletul celor două mame din anii '80 ("Ai fise? Am") care și-au pierdut copiii, noaptea, prin Herăstrău! În anii în care recidiviștii primeau amnistii pe bandă rulantă. Păi? Dacă nu mai aveau închisorile mâncare? Cu ce era să-i hrănească Nea Nicu pe pușcăriași? Îi libera și gata.
3. Vasile se împiedică și pomeni rudele gardului și nevestei. Le pomeni pe rând și de încă 3 ori. Gardul dormea placid, strada însă se mișca prea tare. Bă, io. Și degetul rămase în aer. Nu. Da. Pașii nesiguri se opriră și o dată cu ei și Vasile. Bă. Io. Că cum zice. Sunt obosit. Banca pe care se întinse leșină de la damful distilat. Vasile se rostogoli și cu o durere în suflet și în cot, luă decizia crucială a zilei. În 4 labe și cu lacrimi în ochi, nimeri cimitirul. Râse tâmp, vomită și adormi pe A ta veșnic, Lenuța. (Caterina Tudorache)
Foarte bun. Alcoolismul depresiv în care se afundă soțul după moartea soției. Tragedia care ne face să râdem până la final, când rămânem cu râsu-n gât.
4. Moartea dă cu coasa, dar nu întotdeauna decisiv. Nu. Uneori îi place să se joace un pic, să se distreze, să se mai relaxeze și ea, că prea multă presiune trebuie să suporte, săraca. Și atunci, uită de toate și redevine copil. Aoleu. Moartea, chiar copil fiind, când se joacă, păi se joacă, nu glumă. M-am nimerit în calea ei când o apucaseră bâzdâcii. Mi-am văzut Moartea cu ochii, cum ar veni, dar nu venea, că pleca, și nu de la mine, ci de la ea. Eu am tăcut mâlc și-am trecut pe celălalt trotuar. (Cristian Nedelcu)
Aceeași idee, dar complet diferit executată, din punct de vedere literar. Ea moare, el îi supraviețuiește. Bun, foarte bun.
5. Nu-i știe vârsta. A cunoscut-o în parcul gării și au hălăduit împreună de când i-a făcut loc pe banca lui. E slăbuță sărăcuța, dar fată bună. Au noroc unul de altul cum nu au avut împreună cu alții, pe vremuri. Și-au pus haine groase acum, că e frig, dar seara asta e crâncenă. A liniștit-o și a dus-o la reședința lui de iarnă încurajându-i pașii tot mai târâți. Dârdâia rău. În zori, cu lacrimi pe obrajii scofâlciți, boschetarul repetă obsesiv, au reconfigurat traseul țevilor, legănând la piept iubirea fără suflare. (Cecilia Fofiu)
Probabil cea mai inedită abordare a temei "Reconfigurarea traseului". În privința scriiturii propriu-zise, sunt nevoit să mă repet ca papagalul verde cu fundul roșu: doamna Fofiu scrie mai bine ca mine. Dixi!
Doctor, doctor i-am zis să se facă. Că doctorii e frumoși și curați. Și la doctori dă toată lumea, și vlădică și opincă. Plus că asistentele stă după ei ca după mireasă, le face doctorii tot ce vrea, că așa-i pă secție. Dar el, nu, că vrea să fie scriitor. Și acum e, Tanti Jeni? E scriitor pă dracu să-l ia dă prost, nepotu-ăst-al meu, dă cu mătura pe stradă, la Londra colo-șa. (Buzea)