Câte case mai sunt locuite în sat? Întreb uimită de liniștea mormântală a ulițelor. Două sau trei, răspunde trist bătrânul. Toți au plecat, taică, prin alte țări unde viața e mai ușoară. Aici, își șterge ochii și suflă nasul în batista murdară, aici nici curent nu avem, cu ce să îl plătim? Vai de zilele noastre. Iaca, vezi? Și întinde mâna către zidurile vechi ale unei case, cândva frumoasă. Aia a fost a popii, nici el nu a mai rămas. L-a luat pe Dumnezeu dintre noi că nu am avut cu ce ne plăti lumânările morților.
Cristian Nedelcu
Eram în ultimul an de liceu, dar aveam o față de clasa a șaptea. Ce să zic? Nu mă plâng, fetele mă plăceau și așa, nu eram chiar fraierul găștii, aveam multe avantaje, recunosc, dar nu aveam bani. Și cam aveam nevoie. Mare noroc că soră-mea cea mică avea pușculiță. Fiind mezina, pe la sorcove, plugușoare, steaua sus răsare, alea-alea, primea o grămadă de bani. Îi îndesa în porcul cu zâmbet tâmp de pe bibliotecă. Nu știu cine a inventat agrafele de păr, dar să-i dea Dumnezeu sănătate. Încă îi sunt dator soră-mii.
Cecilia Fofiu
Mătușa e o doamnă venerabilă, donatoare cu uzufruct pe vilă și cont. Eu sunt donatara cu misiunea să-i satisfac dorințele. Locuim împreună de 13 ani și o ajut la absolut tot ce-mi cere. Mă alintă și mă laudă vecinilor. Parcă întinerește și e mai puternică pe zi ce trece. Luna trecută a vrut la curs de tangou. De atunci a renunțat la baston să pară tânără, o fardez zilnic și-o scot la întâlniri cu ramolitul de Dan. Eu aștept prin parc. S-a îndrăgostit și acum m-a anunțat că se mărită și voi fi domnișoară de onoare.
