Philippe Grimbert: Psihanaliza este cea care m-a eliberat de istoria mea, nu literatura

Andreea Răsuceanu: Spuneţi că Un secret este o operă literară, înainte de a fi o confesiune terapeutică. Unde credeţi că se află limita dintre literatură şi simpla confesiune?
Philippe Grimbert: Orice roman este, de fapt, o confesiune. Nici atunci când facem biografia cuiva, nu ne alegem personajul întâmplător, ci în măsura în care are legătură cu noi sau ne regăsim în el. Povestea pe care o spun în carte, însă, nu este una personală, ci o poveste generală, despre unui băiat şi modul în care supravieţuieşte el aflării unui secret. De aceea am ţinut atât de mult la acest titlu, Un secret, şi nu am vrut ca romanul să se numească Secretul, pentru că în carte expun o situaţie generală, care poate viza pe oricine, chiar dacă am recunoscut eu însumi că, de fapt, este vorba chiar despre mine.

A.R.: Unul dintre personajele Dvs. se cheamă Louise. Este un personaj care mi-a amintit de cele proustiene, figură feminină a unei mătuşi protectivă şi fascinantă, iniţiatoarea prin excelenţă, martora unui secret bine păzit. Are şi ea un corespondent în realitate sau este un personaj fictive?
P.G.: Nu mă miră că ai făcut această analogie, este singurul personaj care nu are un corespondent propriu-zis în realitate, ci este unul inventat. El poate corespunde, la nivel ficţional, figurii psihanalistului şi este totodată realizarea însăşi a dorinţei autorului. Mi-ar fi plăcut să cunosc o astfel de femeie: Louise reprezintă, de fapt, un colaj de trei figuri feminine care mi-au marcat destinul într-un fel sau altul. Ea este, de altfel, şi personajul meu preferat.

A.R.: Cum este să-ţi vezi viaţa expusă într-o carte? Cum au reacţionat oamenii când au aflat că în carte vă povestiţi tragedia reală?
P.G.: Există două laturi ale acestei probleme: pe de o parte, mă tulbură gândul că partea cea mai intimă a existenţei mele a devenit publică, pe de alta, actul acestei confesiuni m-a făcut fericit! Este un paradox, dar mie îmi plac paradoxurile. Pe de altă parte, nu mă consider total expus, pentru că nu am oferit publicului o parte chiar atât de intimă a existenţei mele, nu am dat informaţii despre viaţa mea sexuală, de pildă, aşa cum fac unii autori, precum Emanuel Carrere. În centrul cărţii mele se află calea pe care am urmat-o de-a lungul vieţii şi nu intimitatea mea. Sunt mai multe tipuri de reacţii pe care le-am declanşat, după publicarea romanului. De pildă, pentru că sunt un psihanalist mediatizat, pacienţii au aflat deja cine sunt, ba chiar unii au făcut din asta un criteriu de alegere, adică au venit la mine pentru că s-au regăsit în povestea mea sau au trăit un lucru asemănător. Vă pot spune însă că rezultatele cele mai slabe le-am avut cu acest tip de pacienţi, deşi poate am fi tentaţi să credem contrariul.

A.R.: Chiar suntem tentaţi s-o facem, întrucât cheia oricărei analize constă tocmai în alegerea psihanalistului şi cu cât acest este mai aproape de tine, structural şi ca experienţă, ne-am aştepta ca rezultatele să fie pe măsură. De exemplu, pentru un scriitor e foarte posibil ca alegerea unui psihanalist care scrie literatură să pară salutară.
P.G.: Aşa s-ar părea, totuşi lucrurile stau cu totul invers! Cei mai dificili pacienţi au fost cei care îmi erau asemănători. Şi acest lucru se întâmplă din motivul că pacientul are acces la traiectul psihanalistului, şi atunci acesta nu mai poate rămâne neutru. Pe de altă parte, după ce am scris eseul Psychanalyse de la chanson, au venit la mine mai mulţi cântăreţi care se aflau într-un blocaj în creaţia lor, crezând că eu eram psihanalistul potrivit pentru ei, ceea ce, evident, nu era aşa. Pentru că în psihanaliză, mare parte din reuşita terapiei se bazează pe alchimia care se creează între pacient şi psihanalist şi, în plus, contează mai puţin persoana şi mai mult curentul de gândire căruia acesta îi aparţine, metoda şi neutralitatea lui.

A.R.: Este literatura un exerciţiu eliberator?
P.G.: În momentul în care găseşti o formă de a-ţi exprima experienţa se naşte şi eliberarea. Psihanaliza este cea care m-a eliberat de istoria mea, nu literatura. Evident, şi aceasta m-a ajutat să fac un pas în acest sens, dar ea a constituit numai o formă de expresie. De altfel, povestea nu se termină odată cu romanul, ea continuă. Lectura cărţii mele însă a constituit un moment eliberator pentru cititorii mei, care mi-au scris că au reuşit astfel să se elibereze de multe lucruri pe care le ţineau în ei şi nu le puteau împărtăşi celorlalţi. Eliberarea şi vindecarea presupun găsirea unei formule prin care să îţi spui povestea.

A.R.: Ce ne puteţi spune despre bunicii Dvs. de origine română?
P.G.: Bunicul a părăsit România la 18 ani, înainte de 1900. Nu am aflat niciodată de ce şi nici cum era familia lui din România. Chiar dacă am făcut cercetări în acest sens, sunt încă departe de a afla ceva concret. România e o prezenţă care ne bântuie pe cei din familie, dar de câte ori îi întreb despre bunicii mei pe cei care mi-ar mai putea spune câte ceva, se eschivează. Prin urmare, "secretul" încă există... Îmi amintesc însă că bunicul mă ducea la un restaurant românesc de lângă Folies Bergere şi îmi povestea uneori despre misterioasa ţară din care venise şi bunica, bunicii mei paterni întâlnindu-se şi căsătorindu-se la Paris.

(Interviu preluat din Observator Cultural, mai 2007)

Citiţi şi un fragment din romanul lui Philippe Grimbert Un secret.