Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Confuzia mi se pare utilă într-o societate pentru care toate lucrurile sînt clare


Luminiţa Voina-Răuţ, un interviu cu Rodrigo García

30.05.2007
Observator Cultural, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rodrigo García este unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani; născut în 1964 la Buenos Aires şi stabilit din 1986 la Madrid, autorul a venit în România, la invitaţia Institutului Cervantes din Bucureşti. În 1989 înfiinţează compania Carnicería Teatro (Măcelăria Teatru) şi scrie texte în care se simte influenţa unor dramaturgi ca Samuel Beckett, Harold Pinter, Fernando Arrabal, iar ulterior Heiner Müller, Thomas Bernhard şi romancierii Louis Ferdinand Céline şi Peter Handke.

Însoţindu-l două zile într-o scurtă vizită la Sibiu şi la întîlnirea cu studenţii de la Facultatea de Teatru, interesaţi să-l cunoască pe autorul piesei Agamemnon, am avut prilejul să-i pun cîteva întrebări, încercînd să aflu astfel mai multe despre acest autor incomod, emblematic pentru epoca pe care o traversăm.


Luminiţa Răuţ-Voina: Prin ce se remarcă în teatrul tău, în modul tău de a te exprima, faptul că eşti argentinian?
Rodrigo García: Am trăit în Argentina pînă la 19 ani. Cartierul meu era locuit de oameni foarte umili şi inculţi. Poate o să vă surprindă ceea ce o să vă spun: acolo unde locuiam eu, oamenii nu ştiau ce atrocităţi se petreceau în timpul dictaturii generalului Videla. Argentina e o ţară de zece ori mai mare decît orice ţară europeană, informaţiile nu circulau, radioul şi televiziunea erau supuse unui boicot sistematic. Ulterior, tot ce-am aflat m-a marcat profund şi asta se observă în teatrul meu. Uneori apar detalii, trimiteri la Argentina, alteori denunţ direct grozăviile petrecute sub dictatura militară, dar şi lucruri din istoria recentă a ţării mele. Totuşi, teatrul meu este mai degrabă european, fiindcă abordează probleme care se petrec pretutindeni în Europa. Eu am trăit într-o ţară în care mîncarea nu era la îndemîna tuturor. Iar acum mă aflu de cealaltă parte a baricadei, văd cealaltă faţă a monedei: opulenţa, bunăstarea şi nu pot să uit că toate astea le-a obţinut Europa cumpărînd petrolul şi alte întreprinderi din statele sărace din America de Sud, inclusiv din Argentina. Aşa am ajuns să denunţ toate lucrurile astea în piesele mele şi o fac punctual, concret, fără nici o metaforă, folosind numele şi prenumele dictatorilor. Vorbesc despre pericolele care ne pîndesc odată cu globalizarea.

L.R.-V.: Piesele tale au cunoscut o anumită traiectorie, poţi să ne vorbeşti despre dramaturgul Rodrigo García, în formarea sa?
R.G.: Scriu teatru pentru că simt nevoia s-o fac, iar scrisul meu s-a modificat în timp. Pe la 23 de ani scriam texte mult mai experimentale, fără să fiu o voce, aveam pe atunci o viziune oarecum romantică, chiar imbecilă despre artist, pe care mi-l imaginam ca pe un individ izolat de lume. Mai tîrziu, cînd m-am trezit din reverie, mi-am dat seama că n-avea nici un rost să scriu un teatru estetic, cînd puteam să scriu un teatru angajat, care putea servi oamenilor. Şi cum să fac asta? Combătînd şi iar combătînd. Iar vocea mea s-a afirmat în momentul în care m-am împăcat cu trecutul meu argentinian.

L.R.-V.: În teatrul tău apar multe scene violente, suportabile însă datorită poeziei. Ce ne poţi spune despre aceşti doi poli, violenţă şi poezie?
R.G.: Şi umorul şi ironia fac suportabile textele mele. Ştii foarte bine, că tu ai tradus Agamemnon: uneori nu ştii cum să reacţionezi, să rîzi sau să plîngi mai întîi. Tipul din Agamemnon e scîrbos, sinistru, îşi bate nevasta, copilul şi, deodată, acelaşi tip are nişte idei, nişte gînduri care-l macină. Încearcă să-i facă pe toţi să înţeleagă unde e speranţa, ce înseamnă Lumea a Treia, deci nu-i chiar aşa de rău. Acest tip de contradicţii îmi plac, într-un discurs există întotdeauna contradicţii. Nu vreau ca oamenii să aplaude şi lumea să plece liniştită de la teatru; vreau ca spectatorii să se întrebe întruna: ce a vrut să zică tipul ăsta? Veţi descoperi în textele mele pasaje umaniste, după care începe un discurs fascist. Confuzia asta mi se pare utilă într-o societate pentru care toate lucrurile sînt clare. O societate care, dacă nu analizează lucrurile în profunzimea lor, poate deveni extrem de periculoasă.

L.R.-V.: Piesa ta Agamemnon este tradusă în franceză, engleză, română, fiind singura ţară din Est care a tradus textul acesta. Regizorul Radu Alexandru Nica a montat piesa la Teatrul Metropolis. Cum ai scris Agamemnon?
R.G.:
Nu este o producţie proprie, ci a unor festivaluri din Italia. Timp de două luni m-am izolat în Sicilia, împreună cu 6 actori şi o trupă hard-rock. Nu aveam nici o idee, doar titlul: Agamemnon. Şi am început să lucrăm şi, pe măsură ce improvizam, inventam, experimentam, au apărut ideile. Şi atunci le-am dat tuturor liber, m-am izolat şi am scris textul în două zile, totul dintr-o răsuflare. În Italia a plăcut şi am luat şi un premiu Ubu. Pe mine însă nu mă interesează premiile, ce vreau e să zgudui oamenii, să-i deranjez, să-i provoc. Altminteri revin la întrebarea pe care mi-o pun zilnic: de ce să mai fac teatru?

L.R.-V.: Ai mai scris un text, Accidens; un titlu cu o ortografie voit greşită, care a provocat rumoare în Italia, piesa fiind criticată pe prima pagină a ziarului "La Republica". Ce ne poţi spune despre Accidens?
R.G.:
E un spectacol de 30 de minute, practic fără text, e doar un poem care se proiectează pe perete, fără a fi rostit de vreun actor. E relaţia dintre un actor care fumează stînd pe un scaun şi un homar. Actorul scoate homarul din apă, viu, îl atîrnă de un cablu, îi instalează un microfon în dreptul inimii şi în momentul acela tot ce se aude în sală sînt bătăile inimii micului homar. Se creează în felul o stare de nelinişte, omul fumează şi inimioara aceea ticăie neliniştită, iar pe perete se poate citi un frumos poem. Am vrut să trimit spectatorul cu gîndul la torturile din Argentina şi de pretutindeni în lume. Apoi actorul ia homarul, îi taie exact ca la restaurant, îl prăjeşte în tigaie şi îl mănîncă. În Italia există o mişcare puternică, "Animalişti", apărători ai drepturilor animalelor, şi aceştia au protestat vehement, socotind că eu nu am dreptul să ucid şi să mănînc. Piesa mea are şi un subtitlu: "Să ucizi ca să mănînci", subtitlu care ascunde o întreagă filozofie de viaţă. În zilele noastre, nimeni nu mai ucide ca să mănînce, totul e gata ambalat, în pungi de plastic, la supermarket, şi apoi părinţii trebuie să-i explice copilului că laptele nu vine de la magazin, ci de la o vacă, ouăle de la găini etc. Italienii s-au simţit ofensaţi de uciderea homarului pe scenă, în vreme ce în restaurante se ucid numeroşi homari. Mi-a plăcut ce mi-a spus o bătrînică la sfîrşitul spectacolului: "Ascultă, mie piesa dumitale nu mi-a plăcut, ăsta-i adevărul. Deşi cred c-au murit milioane de homari în restaurante, singurul homar care a murit cu un alt scop decît cel de a fi mîncat a fost al dumitale, în seara asta, pe scenă."

L.R.-V.: Ştiu că ai lucrat mulţi ani în publicitate. Cum ai făcut pasul de la publicitate la teatru?
R.G.: Cînd am venit în Spania m-am angajat în publicitate; trebuia să trăiesc şi asta ştiam să fac cel mai bine. Dar asta însemna închiderea în sistem, lucram 20 de ore din 24 şi nu aveam timp de artă. Am abandonat publicitatea în cîteva rînduri, dar cînd nu mai aveam bani de mîncare reveneam, eram reprimit de fiecare dată fiindcă eram un bun profesionist. După 15 ani de publicitate, am renunţat definitiv şi timp de 12 ani am făcut teatru cu cîţiva actori, nu neapărat cei mai buni, cei mai valoroşi, ci actori care gîndeau ca mine, care aveau aceeaşi viziune despre lume ca şi mine. Eu produceam spectacolele, eu făceam sunetul, fără nici un fel de subvenţii, nici de la stat, nici private. Asta pînă ce într-o bună zi au venit nişte francezi, organizatorii unui festival de teatru din Rennes, mi-au văzut spectacolele şi m-au luat în Franţa. De atunci au trecut nouă ani, sînt invitat să montez peste tot cu actorii mei şi în sfîrşit putem trăi numai din teatru. Iar dacă nu m-ar fi descoperit francezii, tot asta aş fi făcut pînă la sfîrşitul vieţii. M-au atras şi artele plastice şi am încercat să introduc în piesele mele ceva din libertatea artistului plastic; unul cu individualitatea lui, altul cu pictura lui, altul cu conceptele şi cuvintele.

L.R.-V.: "Anticonsum", "anticonsumism" sînt două noţiuni care se regăsesc frecvent în textele tale. Chiar crezi că societatea se va salva vreodată de ideea aceasta de consum?
R.G.: Nu cred asta. Pentru mine nu e aşa de grav să consumi. Ceea ce mă sperie însă este să consumi în exclusivitate. Asta mă îngrijorează. Cartea se cumpără ca să fie consumată, nu ca să te bucuri de lectură, discul se cumpără ca să fie cumpărat, nu ca să ai timpul şi liniştea să-l asculţi. Şi s-au pierdut atîtea lucruri! Astăzi nimeni nu se mai plimbă, se dă o raită printr-un centru comercial şi asta îi învăţăm pe copiii noştri. "Consumul" a devenit un fenomen brutal pentru copii şi adolescenţi, căci nimeni nu mai are timpul şi spaţiul pentru activităţi omeneşti ca plimbarea, reflecţia. Un om care se plimbă şi reflectează nici nu produce, nici nu cumpără, deci e un leneş. Nu sînt împotriva consumului, ar fi absurd; uite hainele de pe mine sînt cumpărate, dar le-am luat în zece minute, nu mi-am dedicat o zi întreagă cumpărării, n-am făcut un spectacol din cumpărarea hainelor.

L.R.-V.: Eşti pentru prima oară în România. Cînd Institutul Cervantes ţi-a lansat invitaţia, ai răspuns: "România? Mi se pare o ţară interesantă, o să vin". Cu ce impresii pleci?
R.G.: Nu am călătorit prea mult în ţările din Estul Europei şi eram curios să cunosc România. Dacă era Parisul, nu mă interesa. Mi s-au întîmplat cîteva lucruri extraordinare aici. Unul la Muzeul Bruckenthal din Sibiu. L-am vizitat şi, surpriză! Muzeul găzduia o expoziţie a unui pictor italian pe care-l admir în mod deosebit, Antonello da Messina. Căutam de mult un tablou pe care vreau să-l folosesc în următoarea mea piesă, o răstignire a lui Isus cu cei doi hoţi, pe care o văzusem în multe reproduceri, niciodată însă în original. Şi la Sibiu am descoperit tabloul, totul e straniu în el, oraşul din fundal, forma trupurilor celor trei răstigniţi, crucea prea înaltă, compoziţia foarte curioasă. Îmi imaginam un tablou uriaş, cînd colo era mic, am fost entuziasmat, fericit să-l găsesc în România. Tabloul e esenţa. Iar în jurul lui, oamenii pe care i-am întîlnit, Alina Cantacuzino şi Joaquin Garrigos de la Institutul Cervantes, organizatorii Galei Uniter, directorul teatrului din Sibiu, tu şi Mihaela Michailov, Radu Nica, regizorul spectacolului cu montarea lui Vremea dragostei, vremea morţii, studenţii de la teatru cu întrebările lor, cafenelele în care am putut să scriu...

L.R.-V.: Mulţumesc şi aştept să revii, poate cu un text inspirat din cele trăite în România.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer