Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jérôme Bel: Despre succes, prietenie şi cum se naşte dansul


Iulia Popovici, un interviu cu Jérôme Bel

01.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După Xavier Le Roy, un alt artist legendar al dansului contemporan a fost invitat la Bucureşti, într-un efort constant pe care Centrul îl face în încercarea de a conecta România la cordonul ombilical al coregrafiei mondiale. Programul lui Jérôme Bel a cuprins, în 25, 26 şi 27 mai 2007, două reprezentaţii cu piesa Jérôme Bel (1995), o întîlnire cu profesionişti ai dansului şi conferinţa performativă The last performance (a lecture) (2004).

Iulia Popovici: Unii ar putea spune că ne aduceţi, pe noi, spectatorii din România, să fim martori unei piese de muzeu, de vreme ce Jérôme Bel vine la Bucureşti după 12 ani de la premieră.
Jérôme Bel: Sînt multe locuri în care i-a luat ani ca să ajungă. E un spectacol dificil, iar oamenii au de multe ori probleme să-l accepte. Iar Bucureştiul nu e deocamdată un loc activ pentru cercetarea în dans.

I.P.: S-a schimbat ceva în spectacol în această vreme?
J.B.: Nu.

I.P.: Nici măcar corpurile?
J.B.: Corpurile da, ele inevitabil îmbătrînesc. De aceea şi cifrele (În Jérôme Bel, doi dintre interpreţi îşi notează pe un perete-tablă numele, vîrsta, greutatea, balanţa contului bancar şi numărul de telefon.) se modifică, asta e, timpul trece. Dar din punct de vedere dramaturgic nu e nici o schimbare. Totul e la fel - dar totul e din nou pus sub semnul întrebării, se lucrează structura dinăuntru. Vorbesc din ce în ce mai puţin, tehnic, cu interpreţii, cred că ei ştiu acum cel mai bine ce au de făcut.

Dialogul nostru se întrerupe. Cătălin şi Simona pregătesc materialul video şi sunetul pentru The last performance (a lecture).

Jérôme Bel (în engleză): Nu, nu. Sînt track-urile 5 şi 12. Eu o să fiu pe scenă şi-o să spun - "Cătălin, te rog, track-ul 5."; ăsta e un dans. Şi nu atingi nimic pînă cînd nu-ţi spun eu să opreşti.
Cătălin: E stop sau pauză?
Bel: Cum vrei tu. Şi cînd opreşti, dai şi drumul la lumină. Şi eu vorbesc din nou - bla, bla, bla - şi iarăşi - "Cătălin, te rog, track-ul 12.". Gata, pentru mine e bine, mai verificăm sunetul mîine. Şi-o să am nevoie şi de o masă.

În track-ul 5, o dansatoare filiformă într-o rochie de satin intră în scenă spre un microfon; în track-ul 12, acelaşi spaţiu, acelaşi microfon, aceeaşi rochie, însă purtată de un bărbat în deplinătatea masculinităţii sale.

I.P.: Probabil că ceea ce s-a schimbat cel mai mult în timp au fost reacţiile publicului, ale publicurilor.
J.B.: Da, reacţiile s-au schimbat, dar spectacolul în sine, nu. La început, a fost un şoc foarte violent, multă lume nu a înţeles despre ce e vorba. Totuşi, unii practicieni, critici, spectatori au înţeles, s-a format apoi un discurs care a circulat în reviste şi, încet-încet, pentru că jucăm periodic la Paris (în orice caz, o dată la cinci ani, deci deja de trei ori...), am văzut că oamenii vin cu o cu totul altă atitudine. Asta s-a schimbat. E adevărat, sînt şi multe mizerii care s-au spus, ceea ce mie mi s-a părut interesant, fiindcă nu mă prea afecta.
Motivul pentru care păstrez Jérôme Bel în repertoriu e tocmai pentru că mă interesează percepţia publicului, în timp şi spaţiu. Ea se modifică la fel cum culturile se modifică, diferă în locuri şi la momente diferite. Spectatorilor li se oferă, teoretic, acelaşi lucru, însă ceea ce văd ei e de fiecare dată altceva, în funcţie de perspectiva lor culturală. Ca să nu mai spun că în cinci ani raportarea la acest spectacol a căpătat ceva (zic şi eu aşa) religios. Pentru unii, e ca şi cum ar avea ocazia să-l vadă pe Papă, să se prosterneze dinaintea acestei opere... istorice. Multora spectacolul li s-a revelat, mulţi s-au inspirat din el. Mie nu-mi păsa dacă e sau nu un succes, dacă e sau privit ca un punct de turnură, dar unora aşa li s-a părut.
Acum am ajuns foarte profesionişti: cînd primesc o ofertă, îi sun imediat pe interpreţi, ei sînt pregătiţi, totul e filmat, deci poate fi verificat.

I.P.: Vă gîndiţi că spectacolul va fi oprit la un moment dat?
J.B.: Probabil că da. Eu, din proprie iniţiativă, nu l-aş opri. Dacă lucrez în continuare, dacă rămîn în continuare viu pentru acest domeniu, al dansului, dacă voi reprezenta ceva pentru lumea asta (se distrează copios, n.I.P.), la bătrîneţe or să-mi ceară să-l reiau.

I.P.: Vă întreb pentru că ştiu cazuri cînd artiştii au preferat să întrerupă spectacole îndrăzneţe care deveniseră de succes, în ideea că acest succes le face să-şi piardă miza.
J.B.: Asta e foarte romantic. Eu fac spectacole nu cu intenţia să am succes, dar încercînd să intru în contact cu publicul. Cît mai mult public, cît mai divers, îmi permite să reflectez asupra corpului şi a reprezentării sale. Nu că nu mi-ar plăcea succesul, apreciez şi astfel de lucruri. Dar succesul e ceva foarte volatil. Cu cît lucrez mai mult, cu atît mă simt mai singur. La început aveam încredere în critică, acum nu mai am.

I.P.: Cum adică? Ce s-a întîmplat între timp?
J.B.: Mă doare undeva de ce cred criticii. Îmi pare rău, înainte credeam că oamenii care scriu ştiu multe lucruri, mai multe decît mine, iar pe urmă i-am cunoscut. Habar n-au de nimic, cultura lor (cultură în sens de cunoştinţe din domenii cît mai largi) nu o bate nici pe departe pe a mea. Eu îmi fac treaba mea şi nu-mi pasă de alţii. Sînt şi cercetători care mă ajută mult.

I.P.: Cum ar fi André Lepecki?
J.B.: Neee, Lepecki nu mă prea ajută. Nu cred că înţelege prea bine ce fac. Tipul e interesant, nu mă înţelegeţi greşit. Dar ştiu deja tot ceea ce spune el. Nu, vorbesc despre Gerald Siegmund, de pildă. El e unul dintre cei care văd în forma artistică ceea ce se află în spate. Asta e minunat. Xavier Le Roy e altul. Sînt oameni care-mi sînt apropiaţi. Şi se poate întîmpla în lumea asta să ai şi prieteni, cu care ai gînduri comune, interese comune, o cultură comună. Uitaţi, nimeni (dar nimeni!) nu ştia despre legătura dintre Jérôme Bel şi Istoria sexualităţii a lui Foucault; nici măcar interpreţilor nu le spusesem. Şi totuşi, Siegmund a văzut-o. A fost o surpriză totală. Cum de şi-a dat seama?
Sînt oameni cu care pot sta de vorbă, despre artă etc., chiar dacă nu sîntem mereu de acord.

I.P.: E extraordinar faptul că aveţi o relaţie atît de puternică, de atîţia ani, cu Xavier Le Roy.
J.B.: Da, e minunat. În Franţa sînt cîţiva artişti cu care e minunat să te întîlneşti, să lucrezi, să le vezi creaţiile: Xavier, La Ribot, Boris Cha. Sînt nişte parteneri de discuţie (şi vorbim mult) excelenţi. Pe urmă, sînt invitat la Bucureşti şi descopăr că Xavier mi-a luat-o înainte... (Xavier Le Roy a venit la Bucureşti, la invitaţia aceluiaşi Centru Naţional al Dansului, în octombrie 2006, cu piesa sa Self Unfinished.) Iar La Ribot e senzaţională, implicarea sa e impresionantă. Mă rog, sînt şi o grămadă de coregrafi pe care-i detest. Dar cei pe care-i iubesc - îi iubesc. La Paris, însă, e multă lume care face dans contemporan crezînd că asta înseamnă să te mişti şi să te mişti şi să te mişti. Dacă e pe-aşa, atunci eu nu fac dans, pentru că mi se pare că pot mai mult de-atît.
Printre cei care contează mai e şi Trisha (Brown)... În America, Merce (Cunningham) pe cînd lucra cu John (Cage) şi descoperiseră chestia cu muzica... Jonathan Borroughs... Andrée Sage, chiar dacă acum am nişte dubii. A devenit cam prea complicată. A ajuns la o asemenea virtuozitate a construcţiei, încît pare arbitrară. Avea şi înainte o mare precizie a tehnicii, însă îţi permitea să observi structura; acum a interiorizat această tehnică şi - i-am spus-o şi ei - deja nu mai pe teritoriul vizibilului. Dar e oricum minunată şi-mi face plăcere să stăm de vorbă.

I.P.: Şi portughezii?
J.B.: Nu e prea bine cu portughezii. Sînt prea romantici pentru mine. La început, acum cîţiva ani, părea că se naşte o generaţie, că sînt un grup. Şi ne-am dat seama în timp că nu au un proiect comun. Proiectele lor sînt diferite, iar paradigma e un pic veche, exprimarea propriei interiorităţi etc., pe care noi, în Franţa, n-o prea gustăm, n-o mai considerăm material teatral. Mă rog, să nu generalizez, eu n-o gust. Dar poate fi interesant, să vedem cum continuă. La Xavier funcţionează, chiar în ultima lui piesă, la care lucrăm împreună; va fi bulversantă, pe mine mă face chiar să plîng. La Xavier, tema e tot "eu însumi", într-un raport, însă, mult mai muzical. Avem în comun şi acest lucru, preocuparea pentru muzica contemporană.
Iar despre La Ribot, am spus mereu în ultimii ani că e cea mai bună, prin inteligenţa ei, prin generozitatea ei; experimentează o temporalitate necunoscută pînă acum.

I.P.: Pînă acum, aţi vorbit mai mult despre prietenii dvs. decît despre dvs. Aşa faceţi mereu?
J.B.: Da, intenţionat. Pentru că e ceva rar, să ai cu cine şi despre cine să vorbeşti. Eu lucrez cînd vreau, cum vreau, fiindcă, din fericire, nu am nevoie de bani şi urăsc să repet. Sistemul de creaţie actual e asasin, dar eu am schimbat paradigmele de lucru - eu nu repet. Cînd lucrez, pun pe hîrtie. La Jérôme Bel am scris cîţiva ani şi am repetat cu interpreţii patru zile.
Dar îmi place să vorbesc despre acest grup pentru că e important; artistul se presupune că e condamnat la singurătate. Acum lucrurile în dansul contemporan se petrec în Europa. Dar, cum călătoresc mult (în Asia, în America de Sud), văd că se naşte ceva şi acolo.

I.P.: Unde?
J.B.: În Brazilia, de exemplu. E un tip acolo, se numeşte Bruno Beltran, vine dinspre hip-hop. Nu ştiu toată lumea, însă mă interesează ce se petrece şi, mai ales, ce face ca aceste lucruri să se întîmple. Care e contextul cultural, cum ajung oamenii să schimbe dintr-odată regulile.

I.P.: Îmi place să pun, cînd e vorba de artişti extrem de cunoscuţi, ca dvs., o întrebare: vă simţiţi celebru?
J.B.: De-asta am început să apar pe scenă în creaţiile mele, programatic, ca să contracarez tendinţa de a mitifica omul din spate. Sînt un om lucid, nu mă flatez cu ideea modestiei. Într-o anume lume, destul de mică, a spectacolului şi dansului contemporan, cred că sînt celebru. Mi se întîmplă să mă duc la un spectacol, iar cînd cer invitaţia pe numele Jérôme Bel, oamenii întorc capul să se uite cum arăt şi, uneori, îşi dau coate. Dar pe stradă, în Paris, nu întoarce nimeni capul după mine.

Am stat de vorbă în Sala Rondă a Centrului Naţional al Dansului. La sfîrşit, interpreţii din Jérôme Bel veniseră să se odihnească înainte de spectacol. Stăteau pe jos, întinşi pe citeva perne pe care mai tîrziu, seara, aveau să şadă spectatorii.


(Interviu preluat din Observator Cultural, mai 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer