Adevărul e că, acum, sunt doar umbra celui de pe vremuri. Acolo, timpul mușcă lacom din om. Îl ronțăie până nu mai rămâne nimic din trupul și din sufletul lui. Îi lasă doar câte-o coajă din fiecare. O coajă de trup și o coajă de suflet, atât! Și-un nume pe niște hârtii fără valoare: Simion Alupului, fost cioban la stâna din Zârna, fost pușcăriaș, fost ucigaș, fost om...
Eu vă țin bine minte. Treceați des pe la stână, în drumețiile către Moldoveanu. Uneori, rămâneați peste noapte și stăteați cu noi la povești. "Îmi place să ajung pe vârf înainte de răsărit", ne spuneați, așteptând zorile, lângă focul stins. Ceilalți ciobani se băgau, rând pe rând, în șube, dar eu rămâneam cu dumneavoastră, până plecați. Îmi plăcea să vă ascult poveștile și îndrumările. Stelele de pe cer de la dumneavoastră le-am învățat. Încă le mai știu numele, după atâția ani. Chiar dacă, din pușcărie, n-aveam cum să le mai privesc...
Poate nu vă amintiți, dar prima carte adevărată de la dumneavoastră am primit-o. Singur pe lume... Cred că am citit-o de zeci de ori, la umbra jnepenilor, când ieșeam cu oile. După ea, au fost multe altele. Microbul îl primisem, deja. De la dumneavoastră!
Îl rugam des pe meșterul Mihalcea să împrumute cărți de la bibliotecă și să le urce pe munte, odată cu pâinea, sarea și mălaiul. Dar cele mai multe, în temniță le-am citit. Era locul cel mai potrivit. Da, locul și timpul... Cred că n-am lăsat necitită nicio carte din biblioteca închisorii.
Acum, când par mai în etate decât dumneavoastră, pot să vă fac o mărturisire. după ce plecați spre vârf, adormeam cu un singur gând: "acesta este tatăl pe care ar fi trebuit să-l am, în locul celui pe care nu l-am avut niciodată!". Și să știți că în mintea mea, chiar nu vă numeam altfel decât "tata Dragoș" sau, pur și simplu, "tata".
Zilele trecute am părăsit pușcăria. Doar trupul mi l-au liberat, că sufletul mi-e încă strivit de povara păcatului. Simt că doar o spovedanie mi l-ar ușura, cât de cât. La părintele Ilarie nu îndrăznesc să mă înfățișez. Cred că dojenile și pildele lui mi-ar face mai mult rău decât bine!
În temniță mi-am numărat în gând cunoscuții și-am hotărât că sunteți singurul potrivit să-mi asculte spovada. De aceea v-am trimis vorbă că vă aștept aici. Vă mulțumesc că ați venit! Nu vă cer să mă aprobați. Nici să mă iertați. Așa ceva nu se aprobă și nu se iartă niciodată! Vreau doar să mă ascultați și să mă înțelegeți, dacă puteți.
Ciobănia am început-o devreme, după ce-am terminat cele zece clase la școala din sat. Mi-ar fi fost rușine să trândăvesc pe cuptor, la bunica. Era prea bătrână, prea bolnavă și prea nevoiașă pentru a duce în spate și nevoile unui nepot orfan. Când meșterul Mihalcea mi-a spus că vrea să mă angajeze la stâna lui, m-am bucurat. "Măcar pân-la armată", mi-am zis, dar se vede treaba că meseria de cioban mi-a plăcut, de m-am întors la ea, după liberare. Sunt sigur că dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea ce mi-a răvășit viața, aș fi fost chiar și acum cioban în Zârna.
Pe Mirela am văzut-o prima oară în ziua când m-am întors din armată. O zgâtie, slăbănoagă, cu păr cânepiu, ochi albaștri și genunchi juliți... Cred că abia începuse clasa întâia. Toți știau că-i copilul meșterului, dar, de fapt, îi era nepoată. O înfiase după ce i se prăpădiseră, pe rând, părinții. Așadar, era orfană, ca și mine...
Urca destul de des la stână, călare pe unul dintre măgărușii meșterului. Îi plăcea să mă însoțească pe munte. Stătea cuminte pe-un bolovan și mă privea ore în șir cum îi ciopleam jucării. În timp ce lucram, îi vorbeam despre ultima carte citită. Ca să nu rămână datoare, îmi povestea câte un episod dintr-o telenovelă sud americană. Filmul nu era grozav, dar comentariile ei haioase, de copil inocent, mă făceau să râd cu sughițuri!
Curând, mi-am dat seama că îi așteptam cu nerăbdare vizitele. În zilele acelea, mă îmbăiam de mai multe ori în pârâu, mă bărbieream, ba, chiar, îmi dădeam pe obraz cu apă de colonie.
Când a împlinit doisprezece ani, i-am dăruit un nai la care meșterisem câteva săptămâni bune. L-a luat fericită și mi-a promis că o să învețe să-l folosească.
Anii au trecut și fetița slăbănoagă s-a preschimbat într-o adevărată domnișoară. Acum nu mai urca pe măgăruș. O aducea cu ATV-ul Victoraș, băiatul meșterului Mihalcea. Nici nu știu cum să-i zic: "fratele" sau "vărul" Mirelei? Aveau vârste apropiate și erau colegi de clasă, la liceu. Mereu nedespărțiți, li se spunea "gemenii Mihalcea".
După bac, într-o dimineață de duminică, au urcat, din nou, în Zârna. I-am zărit de departe rochița galbenă, ca lumina soarelui, la răsărit. Victor a rămas cu băieții, la o bere, dar ea a vrut să mă însoțească, neapărat, pe munte. Ca niciodată până atunci, era foarte îngândurată. Simțeam că o apasă ceva pe suflet.
- Nene Simioane, pot să-ți pun o întrebare?
O rugasem de nenumărate ori să nu-mi spună "nene", dar nu m-a ascultat niciodată. Acum era prea cătrănită, ca s-o mai corectez.
- Sigur că poți, te ascult!
- Ai auzit ceva vorbe urâte prin sat?
- Ce fel de vorbe?
- Despre mine și Victor...
- Eu nu vorbesc niciodată despre tine, prin sat, Mirela. Și chiar dacă le-aș fi auzit, tot n-aș fi crezut vorbele alea urâte, cum le zici tu!
- Ba, să le fi crezut, nene, că-s adevărate! Îl iubesc pe Victoraș. Din tot sufletul îl iubesc. Mai altfel și, poate mai mult decât pe-un frate adevărat... Înțelegi ce vreau să zic?
- Înțeleg, Mirelo, da' nu-i bine! Nu-i bine deloc!
Se bosumflă, dintr-odată:
- Știu și eu că nu-i bine, dar nu mă aștept să-mi dai lecții despre incest, păcat, iubiri interzise și alte alea! Astea le-aș primi, oricum, de la părintele Ilarie, dac-aș merge la spovedanie! De la dumneata, aștept un sfat. Ce să-i răspund zăpăcitului ăsta de Victor, că tocmai m-a cerut în căsătorie?
- Căsătorie? Nici să nu vă gândiți!
I-am explicat, cât am putut mai bine, că iubirea trupească între rude de sânge e interzisă de biserică, dar și de legile biologice, juridice și morale. Prin urmare, căsătoria între doi veri primari nu se poate face, oricât de mult și-ar dori-o. Părea că a înțeles.
- Nene, o să-ți fac pe plac și-o să-l refuz. Dar nu te umfla prea tare în pene! Să știi că hotărârea o luasem, deja, înainte de a veni aici. Viciile pe care i le-am descoperit m-au convins: băutura, țigările, femeile măritate... Poate și prafurile, că prea se poartă ciudat, în ultima vreme. Da, îl iubesc, dar o să-l las dacă nu se leapădă de toate patimile alea!
Mă privi, cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii:
- A mai rămas doar unul pe listă. Unul pe care chiar îl vreau de bărbat!
- Bravo! Unde-i Făt Frumosul ăla norocos, Mirelo?
- Chiar aici, în fața mea! În carne și oase!
Îmi făcu cu ochiul:
- Ce zici de așa o cerere în căsătorie... Simioane?
Era prima oară când nu-mi mai spunea "nene". Se îngroșa gluma! Mai, mai, să-mi înghit limba!
- Păi, eu sunt un moșneag față de tine, fetițo! Aș putea să-ți fiu tată.
- N-are-a face! Nu știi că asta-i tradiția pe la noi? Tata, săracul, a fost cu douăzeci de ani mai mare decât mama. De unchiu' și de mătușa, nu mai zic... Față de ei, tu ești junior, Simioane!
- Așa-i! Păi, hai s-o facem! Cununia, zic! Când să fie, că tocmai a început postul?
- Care cununie, că-n biserică n-am de gând să mă cunun? Sunt supărată foc pe popă. La ultima spovedanie, m-a pus să-i povestesc despre Victoraș. M-a întrebat și câte avorturi am făcut, nerușinatul!
Zâmbi din nou:
- Și dacă tot mi-ai pus o întrebare, îți răspund: s-o facem cât mai repede, dacă vrei să nu mă răzgândesc!
Toată săptămâna m-am gândit la ciudata cerere în căsătorie primită. În duminica următoare, după liturghie, m-am înarmat cu două buchete de flori și cu o sticlă de țuică, apoi m-am prezentat acasă la meșterul Mihalcea. El și tanti Gina aveau răspunsul gata pregătit. Mi-au spus "da", chiar înainte de-a deschide gura.
Când i-am dat vestea, bunica a făcut ochii mari.
- Simioane, eu te-am tot sfătuit să nu-ți iei muiere tânără, că aia te vinde și te cumpără, cum vrea ea! Nu m-ai ascultat! Acu, facă-se voia Domnului! Doar să-mi zici unde vreți să stați: la mine, sau la Mihalcea?
- Nici una, nici alta, bunică! Mirela vrea să avem cuibul nostru, în căsuța din fundul grădinii. Chiar dac-a stat părăsită de când s-a prăpădit mama! Doar că trebuie să mai meșteresc oleacă la ea, când m-oi întoarce din Zârna.
Cununia civilă am făcut-o peste două săptămâni. Nu mi-o amintesc prea bine. Doar noaptea aceea de vară târzie mi-a rămas în minte. Și trupul alb, delicat al Mirelei, îmbăiat în razele lunii, strecurate printre perdelele țesute de săraca maică-mea. Cum să uiți așa ceva?
A doua zi, m-am întors în Zârna. Vara era pe sfârșite și aveam multe treburi de isprăvit acolo. "Nu fi trist, Simioane! Pân-la răvășitul oilor, nu mai e mult. Du-te liniștit, te-aștept aici, nu fug nicăieri!", mi-a șoptit Mirela, când am îmbrățișat-o de rămas bun.
Am plecat, dar gândul nu-mi era la muncă. Dorul mă sufoca. Doar două zile am rezistat! Într-o seară, am luat-o la vale, fără să gândesc prea mult. Norocul sau, poate, ghinionul m-a urcat în bena unui camion ce m-a lăsat, înainte de miezul nopții, chiar în fața casei.
O bănuială ciudată m-a îndemnat să ocolesc poarta mare și să sar gardul din fundul grădinii. Când am ajuns sub fereastra deschisă, i-am auzit gemetele. Erau, parcă, mai altfel decât cele chinuite, din noaptea nunții noastre. Mi-am scos toporișca de la cingătoare și-am intrat, pisicește, prin ușa din spate.
Jur pe oasele părinților mei că n-aș fi lovit-o dacă n-aș fi găsit-o deasupra! O singură lovitură de bardă, în moalele capului, atâta am dat! A slobozit un icnet ca un sughiț de copil mic și s-a prăbușit peste cel de dedesubt. Nu-l vedeam prea bine, dar știam cine-i. Simțeam că groaza îl înlemnise. "Stai liniștit, puștiule, ție nu-ți fac nimic! Spală-te pe față și du-te să-i spui lui taică-tu!", i-am șoptit și-am ieșit prin ușa din față.
Pân-la răsărit, am rătăcit pe toate ulițele copilăriei mele. Simțeam că nu le voi mai vedea multă vreme. Poate niciodată! M-am odihnit puțin pe banca de la poartă bunicii, apoi m-am predat la poliție.
La proces, procurorul a cerut pedeapsa maximă pentru omor calificat. Prăbușit, fără vlagă, in boxă, îi auzeam vorbele, dar creierul meu refuza să le înțeleagă.
"Inculpatul a comis omorul cu vădită premeditare"...
"Și-a pregătit cu atenție arma crimei"...
"A ucis cu sânge rece o tânără femeie gravidă"...
Judecătorii i-au dat dreptate.
*
Ieri, mi-am luat inima în dinți și-am intrat în căsuța dărăpănată. Am găsit-o pustie. Aproape pustie, căci rochița galbenă ce mi-a luat mințile pe Zârna, atârna din grindă. Am întins mâna către ea. Chiar mâna ce-a ridicat barda... Doream să mângâi locul în care a palpitat inima singurei mele iubiri. Când am atins-o, țesătura delicată s-a destrămat, ca un puf de păpădie, în bătaia vântului.O grămăjoară de pulbere aurie, pe-o dușumea putrezită, asta-i tot ce-a mai rămas din viața mea de rahat, tată Dragoș!
O pulbere...
Praf și pulbere...