- Când s-o face cald, trec Dunărea la sârbi, zicea el.
- Când s-o face ăsta micu' mai mare, mă bag la școala de infirmiere, îi răspundea ea. Da', mai întâi, tre' să iau bacu'.
Lui Nelu îi convenea că șeful îl băga mereu în schimbul doi. Prindea câteva ore de somn după miezul nopții și dimineața avea grijă de Cristinel, în timp ce Stela buchisea pentru examene. Uneori, lua copilul cu el în șopron. Îi așeza coșulețul lângă el, pe bancul de tâmplărie, și se apuca de meșterit.
Stelei nu-i plăcea să-l sâcâie în timp ce muncea. O singură dată, când a intrat să-și alăpteze pruncul, îi examină, cu un ochi critic, lucrarea.
- Crezi c-o să reziste la apă?
- Rezistă, Steluțo, rezistă! Camera asta-i d'aia tare, de tractor. Uite-o, e nouă nouță, n-are niciun petec! Iar scândurile îs bine uscate și groase de-un țol jumate...
- Nelule, tu te-ai gândit bine? Cum să te bagi în Dunăre, dacă nici nu știi să înoți?
De câte ori venea vorba despre planul lui secret, Nelu cobora vocea, ca și cum s-ar fi ferit de niște urechi nevăzute:
- Așa-i, Steluțo, nu știu să înot, da' nici n-am nevoie! Bărcuța asta o să mă treacă dincolo în doi timpi și trei mișcări!
- Și cum o s-o cari până acolo? În cârcă?
- Glumești? Mă duce Fănel, până-n Clisură, cu mașina. Văru-su e călăuză, acolo. E cel mai bun. Până și redegiștii îl caută să-i treacă la sârbi. Știe toate ascunzișurile de pe mal și locurile cele mai bune de intrat în apă. Și obiceiurile grănicerilor le știe bine. Nu mai spun că are tot felul de șmenuri cu ei. Și încă ceva, Stelo: mi-a trimis vorbă că mă rezolvă la juma' de preț, doar pentru că-s prieten cu văru-su.
Stela simți un junghi în inimă. "Și ai încredere în jigodia de Fănel?" Doar în gând, îi puse întrebarea asta, căci nu voia să-i strice cheful. Nu-l plăcea deloc pe Fănel. Rânjetul lui viclean, vorba prefăcută dar, mai cu seamă, căutăturile piezișe către țâțele și bucile ei o îngrețoșau peste măsură.
- Nelule, fă cum crezi tu că-i mai bine, da' mie mi s-a cam făcut frică. Ține minte că nu mi-a plăcut niciodată planul ăsta al tău! Gândește-te că acum suntem două suflete de care ar trebui să-ți pese!
- Păi, tocmai d'aia trebuie să plec, Steluțo! Chiar nu-ți dai seama?
Coborî și mai mult vocea:
- Hai, nu mai plânge! La anul, pe vremea asta, după ce ies din lagăr, o să v-aduc pe-amândoi în Germania.
Zâmbi ștrengărește și o luă de mijloc:
- Și, vorba ceea, o să trăim acolo, fericiți, pân-la adânci bătrâneți!
*
Plecarea a fost cam pe fugă. Nici n-au avut timp să se îmbrățișeze, de despărțire. Nelu era prea agitat cu bagajele și Stela prea stânjenită de ocheadele lui Fănel. Se înființase, pe neașteptate, după miezul nopții, și-l tot zorea pe Nelu să-și care calabalâcul în rabla lui. Tocmai începuse marea zi de Întâi Mai și văru-su îi trimisese vorbă că noaptea următoare era numai potrivită pentru ceea ce-și puseseră în gând.Când luminile din spatele mașinii dispărură după cotul uliței, Stela intră în casă și aprinse candela de la icoana Mântuitorului. Sunt treizecișicinci de ani de atunci și ea nu ține minte să se fi stins vreodată...
*
După trei zile, îi bătu în poartă șeful de post. Când îl văzu, Stela simți un cuțit în măruntaie.- Unde-i bărbatu-tău, Steluțo?
- Da de ce mă-ntrebi, dom' șef?
- Păi, au reclamat ăia de la combinat că n-a mai venit la muncă.
- N-a mai venit, pentru că-i în concediu de boală.
- I-auzi! Ce are?
- Silicoză.
- Aoleu! Și-acum unde-i? În spital?
- Nu! Doctorul i-a spus că boala asta n-are leac, da' l-a sfătuit să nu mai lucreze-n turnătorie. Acu-i dus la el, în Moldova, să-și găsească de muncă, pe-acolo, în aer curat.
Milițianul o privi cruciș:
- Steluțo, hai să te cred, da' dacă mă minți, o să ai probleme mari cu legea. Să mergem înăuntru, să scriem declarația!
Peste încă patru zile i-a călcat, din nou, pragul. De data asta a venit cu mașina.
- Îmbracă-te urgent! Am ordin să te duc la Severin!
- Ce să fac acolo?
- N-am voie să-ți spun. Ai răbdare c-ai să vezi!
- L-au prins, dom' șef?
- Nu l-au prins, da'-i groasă, rău!
O privi mânios:
- Deci, știai unde-i plecat, mincinoaso! Ți-am zis c-o să ai probleme și uite că le ai! Cu vârf și îndesat!
Speriat de urletele milițianului, Cristinel începu să plângă. Stela îl ridică din pătuț.
- Dom' șef, pot să-l iau cu mine?
Parcă rușinat că a speriat copilul, milițianul își ridică șapca și-și scărpină chelia:
- Nu știu ce să zic, Steluțo. N-ai vreo vecină la care să-l lași?
- N-am, da' chiar de-aș avea, eu nu-mi las copilul pe mâini străine!
- Fie, ia-l, ne-om descurca noi cumva! Te-aștept în mașină. Nu zăbovi mult!
Când trecură în viteză pe lângă sediul Miliției din oraș, Stela răsuflă ușurată. Se liniști și mai mult când lăsară în urmă clădirea veche a tribunalului.
Șeful de post își opri Dacia în fața spitalului. Îi arătă portarului o hârtie și trase în parcarea interioară.
- Rămâi în mașină! Dă-i să sugă lui ăla micu' până vin să vă iau!
Nu zăbovi mult. Stela știa destul de bine clădirea spitalului. Nu trecură nici două săptămâni de când îl plimbase pe Nelu prin cabinetele doctorilor de la parter. Acum, milițianul o luă pe scara spre subsol. Bătu în ușa din capătul coridorului și intrară.
Stelei i se propti privirea pe masa de ciment din mijlocul încăperii. Abia apoi îi observă pe cei doi bărbați din spatele ei, unul înalt și negricios, celălalt mărunt, cu ochelari.
Vlăjganul trase fermoarul sacului negru, de mușama.
- Îl recunoști?
- Pe cine?
- Pe bărbatu-tău!
- Da de unde știți că-i el? I-ați găsit vreun act?
- Femeie, te întreb încă o dată: îți recunoști soțul?
- Nu, nu mi-l recunosc. Bărbatul meu era viu. Și frumos... Și nu așa de vânăt și de umflat, ca ăsta. Dar, vă întreb și eu încă o dată: i-ați găsit vreun act?
- Nu, dar am găsit asta. Recunoști scrisul?
- Parcă...
- Citește cu glas tare!
Stela întinse mâna tremurândă și luă petecul de hârtie sigilat într-un plic transparent.
"Scriu aceste rânduri pentru soția iubită, Stela Aroșculesei și pentru fiul nostru, Cristian. Îi rog să mă înțeleagă și să mă ierte. Cu câteva zile în urmă, am aflat că boala mea nu are leac și că mă așteaptă zile cu multă durere și neputință. Nu vreau să fiu o povară pentru cei dragi. Îi las în mâinile Domnului, căci, în curând, eu nu voi mai fi în stare să am grijă de ei.
Ion Aroșculesei, 30 aprilie 1989"
Pirpiriul ochelarist îi luă plicul din mână.
- Femeie, biletul ăsta e salvarea ta! Dacă nu l-am fi găsit, ai fi fost condamnată pentru fals în declarații și favorizarea infractorului. Da, da, nu te uita așa la mine! Un infractor, asta a fost bărbatu-tău! Uită-te bine la el. În afară de tăietura de la autopsie, nu are nicio rană și nicio vânătaie. Nu vreau să te plângi în sat că ți l-au ucis grănicerii! În raportul legistului scrie clar că a murit înecat. L-o fi tras la fund primul vârtej în care a nimerit și Dunărea l-a adus la mal, până în baraj.
Se întoarse cu spatele și-i șopti ceva la ureche negriciosului.
- Uite cum facem: de dragul copilului ăsta, o să închidem dosarul de trecere frauduloasă a frontierei și-o să declarăm decesul prin suicid. O să ți-l aducă ambulanța acasă, în sicriu sigilat. Hai sus, să facem actele!
*
Popa nu a încuviințat, sub nicio formă, slujba în biserică. A citit câteva vorbe din carte, în fața porții, și i-a trimis pe gropari să-l îngroape dincolo de gard, în "cimitirul spânzuraților".După înmormântare, Fănel s-a apropiat de Stela, cu un plic în mână.
- Băieții s-au gândit să strângă niște bani. Ia-i, o să-ți fie de folos, acum, c-ai rămas singurică...
Aruncă o privire lacomă spre locul unde se întâlnesc coapsele oricărei femei:
- Și, dacă ai nevoie de altceva, poți apela la mine oricând, ziua sau noaptea, Steluțo!
Stela se gândi că ar fi fost mai potrivit să-l scuipe în față, dar doar îi respinse, dezgustată, mâna ce ținea plicul:
- Care "băieți", Fănele? Ăia care i-au băgat în cap tâmpenia cu trecerea la sârbi? Spune-le că n-am nevoie de banii lor. Mai am din ăia care i-au rămas lui Nelu, după ce l-a plătit pe văr-tu! N-ai grijă, m-oi descurca eu și singură, fără mila voastră!
*
Da, Stela s-a descurcat, singură! Măturând scări de bloc, cu cel mic în brațe... Desfundând rigolele în sat... Slugărind cucoanele bogate de la oraș...Acum spală la fund bătrânii, într-un azil. După miezul nopții, îl așteaptă pe Cristian să se întoarcă din club. Părul lui încâlcit miroase a fum de țigară și a încă ceva. Stela bănuiește despre ce este vorba, dar refuză să afle întregul adevăr. Ce rost ar avea? Îi perie pletele bogate și i le leagă în coadă, cu privirea mereu îndreptată spre lumina vie de la icoana Mântuitorului.