Am fost la parameci, cu băieții. La parameci nu ne-am uitat prea mult, dar era o euglenă verde cu niște cili ce n-ai văzut. N-aveam noi bani de euglenă, se-nțelege, am luat niște ciuperci de duzină să le tragem de spori, că la altceva, oricum nu ne pricepeam. Ne-au dus undeva și ne-au zis să uităm adresa aia, că sunt niște băieți care ne rup protozoarele dacă zicem ceva. I-am zărit, erau ieșiți din unicelulare de curând. Și-au dat membrana jos și, când le-am văzut sporii, am crezut că am ajuns în al nouălea nucleu.
Nicolae Popescu
Domnița a rămas singură-n castel. Copacii din jur sunt tot mai înalți și mai deși cu fiecare zi. Doar din cel mai înalt turn mai poate privi în depărtare. Își așteaptă de trei ani soțul plecat în cruciadă. În umbra serii, se aude un tropot de cal. Domnița coboară scările, ținând ridicate poalele rochiei de brocart. Un tânăr cavaler apare. Se uită nedumerit pe o hartă scrijelită pe scoarță de copac. Frumoasa din Pădurea adormită? întreabă el, șoptit. Nu, strigă domnița, și-l trage în castel, cu cal cu tot.
Sanda Vaideș
Îmbrățișarea noastră părea mai degrabă o sudură. După ce ne-am extras celulele unul din celălalt, mi-ai șoptit că mă aștepți la miezul nopții. Adresa memorată îmi ardea venele. Tremurînd de patimă, am așteptat să se stingă luminile casei, am escaladat iedera pînă la fereastra ta întredeschisă. Hainele au sărit singure de pe mine și te-am luat în flămînzenia vîlvătăii care mă pîrjolea. Mi-ai răspuns cu aceeași ardoare și-n noapte a urmat un delir paradisiac. În lumina calică a zorilor, nu erai tu. Încurcasem adresa.
