Uneori adormeau îmbrățișați în podul plin de pânze de păianjen ca să fie aproape de vise, sau culegeau stelele cu ochii închiși întinși goi pe nisipul lagunei, sau se scurgeau în hamacele prinse-n trestia de zahăr ca să se îmbibe-n sirop. Alteori el dispărea fără urmă ca aburul cafelei ce profila în urmă chipul său. Ea-l primea țâfnoasă, geloasă pe cealaltă. Gata partidele, campionule? El îi susura în urechi povești, apoi râdeau în hohote căutând să uite de boala ce îl mânca de viu pe dinăuntru.
Ana Maria Dobre-Nir
Fusese dependentă de adrenalină și trăise o viață de aventuri. Azi aici, mâine dincolo. Acum era bătrână, iar în casa ei de lângă lac, rar o vizita cineva. Însă, în acea zi de început de toamnă, la ușă i-a bătut un tânăr. Nu mai avea benzină, iar bateria telefonului îi era pe sfârșite. Ea i-a oferit o cafea și dulceață de vișine, i-a arătat din poze, au râs. Într-un impuls, tânărul a invitat-o să-l însoțească în călătoria lui. Asta a fost tot, și-a făcut bagajul, a tras ușa după ea și-a uitat de bătrânețe.
Vero Anttheia Teodoru
Mai ții minte, bre, cum tremura bara când apăreai matale să șutezi? Gelu clipi pentru a goni imaginea cu ei doi în jurul butucului ținând loc de masă, aducându-și în ochi scena de-acu aproape cincizeci de ani din teren cu Ghiompu, Corbu și alții, adevărați campioni. Încă o țuică, bună ți-a ieșit. Au mai golit câteva pahare. Amintirile năvăleau nestăvilite. Io, Ultimul Mohican, nu mă las, viu să povestim. Vino, Nicule, aici mă găsești, din căruțul asta cu rotile n-am un' să fug. Poate Dincolo. Hai noroc. Noroc.
