Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți primele trei texte din această serie aici, aici și aici.
Rescriitorii
Dragoș Duțulescu
Dragoș Duțulescu
Când Dumnezeu a înțeles că poate a fost prea dur cu unii dintre enoriași săi, și-a dorit să găsească o cale prin care să le îndulcească măcar ultimele clipe ale vieții. Așa că s-a gândit să le dea posibilitatea ca, atunci când își vor trăi ultimele clipe, să poată să-și aleagă un moment din viață pe care, dacă l-ar rescrie, i-ar ajuta să se ridice la ceruri împăcați.
Și a fost seară și a fost dimineață. Și a zis Dumnezeu: "Să fie un club de rescriere creativă a unor episoade din viețile oamenilor. Și ei să vină apoi la Mine mulțumiți și cu zâmbetul pe buze". Și a fost așa. Și clubul s-a numit "Rescriitorii".
Se spune că, odată ajuns în Rai, vei primi o a doua șansă. Pentru noi, scriitorii și poeții aspiranți pe care nu a vrut să-i publice nimeni și pe care Dumnezeu îi chemase deja la el, acest club a fost o a doua șansă. Chiar dacă ajunsesem acolo din diferite motive și pe căi poate nu prea ortodoxe, Dumnezeu ne iertase deja păcatele și acum eram pregătiți să-i punem la dispoziție întregul nostru talent. Toți cei din breaslă am sosit la poarta Raiului suferind de depresii sau de ego-lergii. M-am prins totuși că, ego-lergia a fost mai devastatoare decât depresia. Erau mai mulți cei care suferiseră de așa ceva. Ei ne spuneau că ego-lergia nu putea fi tratată așa cum tratai o depresie: cu alcool, țigări sau droguri. Ego-lergia provoca durere. O durere ce, pentru ei, s-a dovedit a fi soră cu moartea.
Ce rol avem noi în club? E simplu. Zilnic facem ce ne place: scriem. Și e clar că ne și pricepem. Până acum, aici nu ne-a fost refuzată nicio lucrare, indiferent de stilul folosit, de forma, conținutul sau dimensiunea ei. Ca să clarificăm: noi rescriem momente din poveștile vieților unor oameni care, cu remușcări și mustrări de conștiință, apelează la acest serviciu atunci când se află pe ultima sută (dacă mă înțelegeți ce vreau să spun). Ei își aleg din colecția personală de amintiri ceva care să aibă o semnificație anume și care, dacă ar fi rescris, ar putea schimba multe destine. Noi suntem apoi responsabili să ne imaginăm și să reinterpretăm cu fericire în suflet și în cuvinte întregul context, după care i-l livrăm clientului sub formă de vis sau de epifanie. O să ziceți: "Dar nu este complicat?". Păi cum altfel ar putea să fie o intervenție divină care ar trebui să schimbe vieți? De unde credeți că vine vorba aia: "încurcate sunt căile Domnului"?
Rescriitorii noștri au rezolvat cu succes, caz după caz. Asta până în ziua în care, împreună cu câțiva colegi de-ai mei, prieteni mai vechi din tinerețe, a trebuit să ne ocupăm de cazul lui Radu Derf. Era un caz de care el ne-a cerut să ne ocupăm personal. Fostul nostru prieten, aflat în ultimele momente ale vieții, solicitase să-i fie rescrisă o amintire pe care o avea cu noi. Și ca să ne convingă, el a ales o poză cu noi toți, pe care ne-o făcuse atunci când încă eram prieteni. Am decis să-i spunem acestui proiect cazul "Friends", pentru că așa ne simțeam și ne aveam noi șase pe vremea când a fost făcută poza. Nu eram celebri, dar eram cu siguranță mai apropiați decât faimoasele personaje din bine cunoscutul serial. Din păcate, realitatea noastră nu a semănat deloc cu cea a filmului. Dintre noi, doar Radu a reușit să devină o celebritate. Iar asta a reușit-o pe spinarea noastră. Radu nu apare în poza asta pentru că el era cel care ne fotografia. Parcă de atunci și-ar fi dorit să ne sechestreze sufletele în poza aia pentru ca, mai târziu, să le poată păpușări așa cum își dorește. Până la urmă toți am ajuns să fim păpușile lui, mânuite cu dibăcie într-un teatru de păpuși cu un singur păpușar și fără spectatori.
Ne cunoșteam din școală și ne știam secretele unii altora. Ne iubeam ca frații și ne promisesem să fim valul de scriitori tineri care va schimba paradigma în literatură.
Nina, cea din dreapta fotografiei, era o scriitoare desăvârșită de proză scurtă. Provenea dintr-o familie disfuncțională (dar ce nu era disfuncțional atunci) în care niciunul dintre părinți nu o încuraja să scrie și să citească. A fost obligată să muncească, de mică, pentru a-și susține frații. Aspectul fizic nu a avantajat-o, iar asta i-a închis multe căi prin care, la vremea aia, ar fi putut să evadeze și să scape de traumă. Totuși, printre picături, ea găsea timp să dea drumul demonilor ce i se zvârcoleau în minte și în suflet, în fraze care ardeau, dar care, în același timp o vindecau.
Horia era cel pentru care cămașa albă, bine apretată și atent călcată, reprezenta cel mai important semn de statut social. Nu-i era ușor să accepte că părinții săi erau simpli țărani. Nu voia să-și recunoască originea, deși originea îl învățase, inconștient, să fie simplu și original în exprimare. Poeziile lui erau construite din versuri curate și pline de înțelesuri. Trebuia doar să închizi ochii și să le savurezi sinestezic fiecare cuvânt.
Horia a fost mult timp îndrăgostit de zăpăcita de Erika, cea care purta ochelari de soare și haine mereu la modă și care trebuia să fie mereu în centrul atenției. Ea ne zicea pe un ton jovial: "Țărănușilor, vom fi celebri în curând, iar asta nu ne-o va putea lua nimeni!". Nemțoaica din Bucovina era o fostă bibliotecară care întortochea vorbe sofisticate în fraze pe care trebuia să le citești de mai multe ori pentru a le dezlega înțelesul. Ea putea scrie fraze lungi, întinse pe multe pagini, în care descria în amănunt viețile personajelor sale. Avea cele mai complexe lucrări dintre noi toți.
Mai era și Tănase, cel din stânga fotografiei. El scria povești pentru copii. Cel mai mic dintre cei zece frați, el a fost cel care s-a bucurat de aceleași povești de noapte bună interpretate de nouă guri diferite. A iubit-o în taină pe Nina, dar copilul din el a fost mereu speriat să facă pasul decisiv, așa că au fost veșnic doar cei mai buni prieteni.
Am mai rămas eu, Dragoș. În planul doi al pozei, încercând să fiu discret. Am fost fiu de contabili. Niște oameni deosebiți, pentru care matematica nu a exclus literatura. Încă de mic, tata mi-a citit (în propria-i interpretare) povești în care mă învăța cum să fiu cu totul prezent. Astfel, atunci când îmi citea, ajunsesem să simt dincolo de text. Vedeam, auzeam, simțeam mirosul și gusturile, simțeam emoțiile. Astfel am ajuns să-mi pot da cu părerea destul de obiectiv (în felul meu) asupra operelor prietenilor mei. Eu eram "mintea limpede" la care ei apelau. Nu aveam talentul prietenilor mei, dar eram pe deplin capabil să apreciez cu sinceritate arta lor.
Radu, cel care nu apare în poză, a jucat rolul prietenului fidel pentru fiecare dintre noi. El a fost un scriitor bun, dar care niciodată nu a fost pregătit să-și "abandoneze" operele în mâinile cititorilor. A scris, dar nu a avut curajul să se lase citit. Egoul lui era mult prea sensibil pentru a putea accepta măcar o doză de critică. Ar fi vrut ca toți cei care-l citesc să-l placă, desconsiderând unicitatea omului, unicitatea și subiectivitatea cititorului. A fost unicul copil al unor negustori preocupați de imaginea pe care o proiectau în comunitate. Familia Derf i-a oferit o educație bazată pe principiul "Ai grijă la ce zice gura lumii". Dar asta nu ar fi trebuit să-l transforme într-un om fără principii. Dând dovadă de lașitate, el a ales să se ascundă în spatele unui rol de editor șef și critic literar. Astfel, decât să-i fie "judecată" opera de altcineva, mai bine să fie el cel care decide ce e bun și ce nu în literatura contemporană.
În rolul pe care și l-a asumat, el nu a avut nicio strângere de inimă atunci când, pe rând, ne-a distrus. Ne-a distrus mai presus de orice spiritul și încrederea în noi. Și-a însușit textele Ninei și a demolat versurile lui Horia. S-a inspirat din opiniile și recenziile mele literare și astfel a devenit un creator de opinie. Iar noi, prietenii lui, am devenit, pe rând, niște umbre despre care nu știa și pe care nu le putea vedea nimeni. Niște folosiți, transformați în dependenți de abisuri greu de explicat în care am alunecat și unde ne-am transformat din oameni în personaje ale propriilor vieți. Ajunsesem să trăim zilnic după destine pe care ni le scriam cu o seară înainte, cu mintea nu prea limpede de la alcool sau droguri și cu sufletele tulburate. Rând pe rând am renunțat. Fiecare în felul nostru. Alcoolici răpuși de ciroze, tabagici răpuși de cancere pulmonare, depresivi aruncându-se de la etaje superioare sau de pe viaducte, precum îngerii ce vor să evadeze într-o altă lume. Însă, în momentul renunțării supreme, fiecare dintre noi l-a avut în minte și în fața ochilor pe Radu, cel care ne spunea: "Manuscrisul ăsta e prea lung și trebuie scurtat", "Nu avem public interesat pentru subiectul ăsta", "Ce scrii tu nu se va vinde și vei ajunge la 9,99 lei".
Doar atunci când a ajuns în ultimul ceas i-a cerut lui Dumnezeu să-l ajute să-și rescrie relația cu noi și să-și răscumpere greșelile pe care le-a făcut. Ce nu știa, însă, era că acum venise rândul nostru să ne spunem cuvântul. Puteam folosi orice tehnică literară pentru a recrea această amintire a vieții lui. Puteam să scriem versuri subtile, strofe fără rimă, sau fraze întinse pe multe pagini. Puteam să-i scurtăm agonia folosindu-ne de o proză scurtă și cu final neclar. Puteam folosi multe trucuri literare, dar am decis să-l tratăm așa cum ne-a tratat și el până în ultima clipă. Am putut trece cu vederea peste faptul că a încercat să se dea bine cu divinitatea și să dea dovadă de pioșenie. Nu degeaba a trântit pe spatele pozei două cuvinte latine, titlul unui colind de Crăciun. Dar nu am putut accepta faptul că nu a avut curajul măcar să se semneze cu numele real. A vrut să mai facă o șmecherie chiar și în ultimul ceas. Și-a anagramat numele în semnătură. Fred Dura? Pe bune? Pe cine credea că păcălește? Nuuuu, Radu Derf, nu poți să-ți "cumperi" un final mai bun în felul ăsta.
Am fost foarte mâhniți. Nu puteam înțelege de ce, chiar și în ultimul ceas, prietenul nostru nu a putut avea încredere că noi îi vom ierta toate răutățile și vom rescrie acea amintire în care toți ar fi trebuit să fim fericiți.
De ce a fost nevoie să te ascunzi? De ce nu ți-ai cerut doar iertare? Tu nu știai, Radu, că nu poți păcăli divinitatea?
Cum să rezolvăm cât mai Dumneze-etic acest proiect? Care este soluția cea mai potrivită? Atunci am căzut de acord cu toții asupra acelui singur lucru pe care Radu nu ar fi putut să-l accepte, oricât de căit ar fi devenit acum, la final de drum. Cum ar fi ca rescrierea solicitată de Radu să fie făcută nu de noi, ci de un scriitor aspirant. Cum ar fi dacă metoda prin care Radu va vedea cum arată rescrierea acelui moment nu va fi un vis sau o epifanie, ci un roman publicat și cu mare succes la public?
Este 1 august 1997. Este a 213-a zi a anului din calendarul gregorian. Am decis, pentru prima dată de când se înființase clubul, să nu acceptăm să ne ocupăm de cazul "Friends". Am fi fost prea subiectivi. Cu aprobarea Celui de sus, am decis să aruncăm poza lui Radu înapoi, în lumea muritorilor, pentru ca amintirea aia să fie călcată în picioare, măturată și bătută de vânt și la final găsită de un scriitor aspirant, ca o posibilă sursă de inspirație.