Alina Mariana Maer: Începem acest interviu cu un exercițiu de imaginație! Dacă oamenii din jur nu ar ști ce înseamnă noțiunea de REGIZOR, cum ați explica-o să fie pe înțelesul tuturor?
Cristi Avram: Regizorul e cel care înlesnește căutarea în teatru, formează o echipă și merge împreună cu ea înspre necunoscut, dorind să recreeze lumi posibile. El își asumă rolul de a pune laolaltă mecanismele care duc la crearea vieții artificiale a scenei. Printre altele, regizorul e și primul spectator al unui produs cultural, cel care are privilegiul de a modifica regulile chiar în timpul jocului, dar mai ales, testează pe el însuși emoțiile pe care artiștii din scenă le ard la fiecare repetiție. Dacă vreți, e spectatorul care are avantajul că poate schimba radical felul în care își dorește să arate și să fie lumea care se clădește sub ochii lui.
A.M.M.: Sunt diferențe majore între regia de operă și cea de teatru? Aveți preferințe?
C.A.: Fundamental lucrurile nu se deosebesc foarte mult, deși forma în care se fabrică emoția și e împărtășit mesajul e diferită. La fel, instrumentele sunt altele, cu avantaje și dezavantaje de ambele părți. Diferența majoră în ceea ce privește regia e aceea că parcursul narativ al poveștii nu poate fi modificat în spectacolul de operă. Într-un fel, teatrul muzical e mult mai precis decât cel cu actori, lucru impus de partitura muzicală și de rigorile ei. Astfel, ca regizor de operă nu poți hotărî durata unei scene, a unei arii, nu poți interveni asupra unor replici care poate nu servesc felului în care înțelegi anumite lucruri. În același timp, constrângerea de a face ca tot ce au imaginat compozitorul și libretistul să fie credibil scenic, înlesnește interogația - Cât de liber sunt, cât de mult pot sparge granițele propriei interpretări? Avantajul pe care îl are opera este acela că orice eroare făcută de interpreți ori regizori e prinsă în plasa de siguranță a muzicii care obligă spectatorul să fie mai iertător. E un privilegiu să lucrezi și în teatru și în operă pentru că aduci în teatru tehnici pe care le deprinzi doar în operă și, desigur, clădești spectacolul de operă pe o structură trainică, împrumutând metode din teatru.
A.M.M.: De ce regie și nu actorie sau litere sau arhitectură etc.?
C.A.: Nu știu. S-a întâmplat. Hazardul joacă un rol important în existența noastră, iar acum nu pot decât să mă bucur că viața mea profesională are loc în preajma acestui loc plin de necunoscut pe care îl numim scenă.
A.M.M.:Ce întâlniri esențiale a avut până acum artistul Cristi Avram?
C.A.: Pentru mine toate întâlnirile de lucru sunt întâlniri esențiale, îndeosebi întâlnirile cu artiștii cu care nu am mai lucrat și care mă inspiră. Nu tânjesc după cotituri esențiale, definitorii și zguduitoare. Mă bucură emoțiile autentice născute din întâmplare, mă fascinează încercările nereușite pe care le facem uneori în repetiție, erorile și greșelile care nasc lucruri adevărate.
A.M.M.:Cum a avut loc prima întâlnire cu Teatrul "Tudor Vianu"din Giurgiu?
C.A.: Prima întâlnire cu Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu a fost pusă la cale de prietena și colega mea Antonella Cornici, cea care mi-a fost și profesoară în facultate alături de regizorul Ovidiu Lazăr, și de fosta directoare a teatrului Oana-Maria Dragne. Atunci, când făceam textul unui dramaturg și poet din Giurgiu - Gelu Brebenel - am avut-o în distribuție pe actuala directoare a teatrului - Ana Sivu Daponte - cu care am lucrat foarte bine. Ne-am dorit să mai colaborăm, așa că am făcut ca lucrurile să se întâmple din nou.
A.M.M.: Ați regizat O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu la Opera Națională Română din Iași. Credeți că orice regizor român trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu dramaturgia lui Caragiale? Este un privilegiu, o obligație, sau o necesitate?
C.A.: Caragiale e un autor mare, dar nu toți regizorii vibrează la tipul de teatru pe care acesta l-a scris. În general, singura obligativitate în teatru ar trebui să fie adevărul, emoția, autenticul și acestea să ghideze regizorii în demersurile lor. În ceea ce mă privește, m-aș încumeta oricând să mă apropii de textele lui Caragiale căci le găsesc inepuizabile.
A.M.M.: Vi se pare formula ideală de lucru aceea ca un regizor tânăr să coordoneze o trupă la fel de tânără, să crească împreună, să învețe unul de la celălalt? Sau este mai ușor să lucrezi cu colective cu multă experiență?
C.A.: Formulele ideale nu sunt în sfera mea de interes, mă provoacă mai mult formulele posibile. Învățăm mereu unii de la ceilalți indiferent de vârstă. Până acum am lucrat cu actori și soliști de operă de toate vârstele și asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de ceea ce facem. Nu-mi plac, în schimb, anchilozările și vanitățile de care fug de fiecare dată când am ocazia; dar așa cum bine știm, acestea nu țin de vârstă, ci de structura fiecăruia. Când ai impresia că știi prea multe, e timpul să te dai deoparte.
A.M.M.: Fiind angrenat și în zona învățământului, ca asistent universitar doctor la UNAGE Iași cum evitați să alunecați în capcana didacticismului la repetiții? Experiența la catedră este un avantaj sau dezavantaj?
C.A.: Cred că experiența pe care o acumulez la universitate e un atu; am mai multă răbdare cu artiștii cu care lucrez și îmi dau voie să accept că parcursul fiecăruia e unic. Dacă am putința de a-l sprijini să descopere ceva nou mă bucur cu asupra de măsură. De altfel, cred în școală nu în sensul propriu-zis didactic de acumulare de informații, tehnici și metode, ci ca instrument de dezvoltare a sinelui și a capacității de a fi creativ și de a inventa. Aceste lucruri fac parte oricum și din instrumentarul artiștilor, căci învățământul vocațional cu asta de ocupă, cu pregătirea musculaturii emoționale și cea a imaginarului.
A.M.M.: Ce v-ați propus cu spectacolul O noapte furtunoasă? Să ne reamintiți ce uriaș dramaturg este Caragiale sau să treziți publicul ascuțindu-i latura critică și stârnind-o pe cea autocritică?
C.A.: Ne-am propus multe lucruri cu acest spectacol, dar, printre altele, am vrut să aduc din nou în prim plan texte din proza, scrisorile și lirica lui Caragiale, parțial uitate de cei mai tineri, pagini ce par scrise ieri. Spectacolul nostru e și un manifest împotriva lipsei de atitudine, împotriva indiferenței, dar mai ales împotriva evenimentelor mari care le umbresc pe cele mici. Dacă vreți, e o pledoarie pentru traiul firesc, împiedicat uneori să-și urmeze parcursul de cei care-și propun să schimbe fața lumii.
A.M.M.: Spectacolul de la Giurgiu este unul de mare impact vizual? Puneți mereu accent pe decoruri, costume ca forme indispensabile ale teatralității? Această opțiune are legătură cu faptul că ați regizat spectacole de Operă?
C.A.: Mă preocupă vizualul, atât cât mă preocupă făurirea unei lumi posibile. Universul propus de text inspiră și impune totodată felul în care se nasc imaginile scenice. Eu cred în decor, în obiectul ca semn teatral, în trupul uman care se transformă în scenă.
A.M.M.: De ce ați simțit nevoia unui personaj colectiv în spectacolul de la Giurgiu?
C.A.: Personajele lui Caragiale sunt făpturi sociale, ele își înțeleg existența doar în raport cu ceilalți. În dialogurile din teatrul și proza autorului se simte un profund apetit pentru palavră, pentru discuție. Se pune frecvent țara la cale, se disecă mari probleme prin schimbul de impresii, iar conversațiile înverșunate scot la iveală firi pătimașe. Știm bine, autorul însuși era un împătimit al dialogului. Mai mult, comunitatea în care își duc traiul personajele lui Caragiale joacă un rol esențial în a scoate la iveală duplicitatea caracterelor.
A.M.M.: Ați inserat în spectacol pe lângă acțiunea proriu-zisă fragmente din publicistica lui Ion Luca Caragiale. Sunt atât de actuale ideile sale politice și sociale, că aproape ne sperie. Cum vă explicați această actualitate? Ca pe o întoarcere în timp, ca pe semn că nu putem progresa ("mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc") sau o expresie a universalității dramaturgului?
C.A.: E fascinant felul în care a radiografiat Caragiale lumea în care a trăit. Faptul că fundamental nu se schimbă nimic, cred că e un fenomen ce nu ne mai miră. Omenirea e într-o buclă de la nașterea ei, vorbim dintotdeauna despre aceleași lucruri și cu toții încercăm să ne dibuim sensul. De altfel, și teatrul are același scop, de a trezi în noi sentimentul că putem deveni o formă mai bună a noastră, pentru că în personajele pe care le vedem în scenă, cele pe care le blamăm ori de care râde, sunt forme nereușite ale noastre.
A.M.M.: Noaptea furtunoasă se joacă în prezent la Teatrul Dramaturgilor Români, la Teatrul din Ploiești, la Teatrul "Stela Popescu", urmează o montare la Teatrul de Comedie. Între atâtea variante, ce argumente aveți să convingeți publicul să vadă spectacolul dvs?
C.A.: Unul dintre argumente poate fi acela că merită să cunoașteți trupa de actori a teatrului, una vie și puternică, iar un al doilea ar fi acela că sunt aduse la lumină texte ale lui Caragiale pe care dacă nu ai suficientă răbdare să le cauți poți trece pe lângă ele, ceea ce e o mare pierdere pentru cultura noastră.