Pe lângă cele două documentare lansate în cinema în luna martie 2024, printre proiectele pe care Șerban le semnează se numără Everest, Varză, cartofi și alți demoni, Jurnalul familiei -escu, Killing Girls, A Beautiful Tragedy și Replika. Pentru Cazul inginerului Ursu a primit în 2024 o nominalizare la Premiile Gopo, la categoria "Cel mai bun montaj".
Am povestit cu Șerban despre cum a pornit pasiunea lui pentru genul documentar, despre geneza documentarelor lansate în 2024, provocări și speranțe, dar și planuri de viitor.
Laura Ducu: Cum a început pasiunea ta pentru genul documentar și cum îți alegi subiectele?
Șerban Georgescu: Prin anii '80, când eram un puștan obsedat de filme, nu ratam nimic - de la O floare și doi grădinari până la filme rusești din care uneori nici nu pricepeam mare lucru. Îmi plăcea, pur și simplu, să stau în sala de cinema - de multe ori împreună cu prietenii, comentând și jucând fără să știm, într-un Cinema Paradiso local. Iar când aveam șansa să mai prindem și câte un film "la video", era o sărbătoare!
Așa am avut șansa să văd Mondo Cane, un film care m-a răscolit și cu care a început pasiunea mea pentru acest gen. A fost, practic, primul film documentar pe care îl vedeam și m-a tulburat foarte tare, pentru că e un film destul de violent. Era prima dată când vedeam o lume despre care nici măcar nu bănuiam că există. Prin comparație cu ceea ce mai puteai vedea la video în acei ani, mai ales fiindcă nu era ficțiune, ci realitate, Mondo Cane m-a atras foarte tare în către acest gen. Viața bate filmul, cum se spune...
Mai târziu, mi-am dorit nu doar să mă uit la astfel de filme, ci să le și fac, inspirându-mă din lumea din jurul meu. Am început cu mici documentare de aventură și călătorie, prin locuri extreme - Alaska, jungla amazoniană sau culmile Anzilor, culminând cu prima expediție românească în Everest. În toate exista foarte mult exotism și senzațional, dar cu trecerea anilor, trăind în acea lume, mi-am dat seama că avea tendința să se repete. Nu vreau să sune snob sau elitist, dar există și o rutină a marelui senzațional. Începusem cumva să mă plictisesc, poate nu e cel mai corect cuvânt, dar simțeam nevoia să fiu mai atent la lumea în care trăiam zi de zi - nu doar în momente extraordinare - și la problemele ei. Așa am început să-mi aleg subiecte care au, la rândul lor, o doză de senzațional, doar că poate mai greu de sesizat.
L.D.: Care ai zice tu că sunt principalele calități pe care un documentar ar trebui să le aibă?
Ș.G.: Cred că, în primul rând, ar trebui să fie un documentar în adevăratul sens al cuvântului, respectând definiția de dicționar a termenului. În ultima vreme, industria de divertisment pare să fi acaparat această etichetă, pe care o aplică cu prea puțină discriminare și unor producții câtuși de puțin îndreptățite să se numească așa.
Cred foarte tare în scopul educativ al documentarului. Mi-aș dori ca filmele documentar să nu cadă pradă fenomenului de "dramateinment", care vinde foarte bine emoții ieftine și atât.
L.D.: Cât de greu sau ușor e să faci documentar în România? Care ai zice că-s provocările cele mai mari?
Ș.G.: E și nu e greu. Poți să faci documentar în România. Există finanțări de la CNC, doar că nu există o piață și un public pentru acest gen. Nu vreau să pară că mă vait aiurea, pentru că totuși am făcut patru documentare care s-au bucurat de succes, toate finanțate de CNC. Marea problemă este însă că televiziunile nu cumpără astfel de produse sau le cumpără foarte rar, iar la festivaluri lumea vine, dar în număr destul de mic, așa că unica mare sursă de finanțare pentru documentar rămâne CNC-ul. Ca urmare, suntem cam mulți care ne batem pe această "perfuzie" și prea puțin public pentru efortul general.
L.D.: Până acum ai lansat în sălile de cinema patru documentare a căror regie și montaj le semnezi, toate apreciate de public. Nu te-ai gândit să încerci și ficțiune? De ce?
Ș.G.: M-am gândit și la ficțiune, doar că finanțarea unor asemenea proiecte ține de un anumit punctaj pe care trebuie să-l obții, ca regizor, într-un sistem strâmb și partinic, în care Legea Cinematografiei pare să fi fost croită "la comandă", pentru anumite grupulețe care astfel pot accesa foarte ușor aceste fonduri.
L.D.: Privind la cele patru documentare (Varză, cartofi și alți demoni / Jurnalul familiei -escu / Pâinea noastră cea de toate zilele / Cazul inginerului Ursu), dacă ar fi să le descrii cu un singur cuvânt, care ar fi acela la fiecare din ele?
Ș.G.: Varză, cartofi și alți demoni - cerc vicios. Jurnalul familiei -escu - cred că titlul vorbește de la sine. Cazul inginerului Ursu - eroi. Pâinea noastră cea de toate zilele - determinare.
L.D.: Cum a pornit ideea pentru Pâinea noastră cea de toate zilele?
Ș.G.: Exact ca în film - am făcut o reclamă pentru un brand mai mare care își dorea o poveste cu tentă socială. Agenția de publicitate care se ocupa de respectivul brand a ales brutăria MamaPan. Am filmat în regim uzual de reclamă, ca la multe alte proiecte ale noastre - 2-3 zile de filmări, cu lumini, make-up, echipă mare. Eu am aflat printre picături și pauze povestea brutăriei și înainte de toate pe mine m-au dat pe spate femeile astea ca "personaje" - au stat în fața camerei pentru prima oară în viața lor și au fost incredibil de naturale și autentice, au respectat scenariul, și-au zis replicile exact cum trebuie. Vorba aia, am filmat de-a lungul anilor cu oameni care au trecut prin casting-uri speciale care uneori nu au reușit să ajungă la naturalețea lor. Am stat apoi cu ele la povești și am prins niște frânturi din viața lor. M-a uimit foarte mult că am înțeles că provin dintr-un mediu în care nu au avut acces la educație (cum e Adriana, de exemplu, care a făcut două clase), dar cu toate astea aveau un vocabular corect, mai corect decât mulți din cei care dau azi BAC-ul. Și m-a intrigat asta, parcă era o disonanță între ce vedeam și etichetele care le erau puse.
Eu la filmări oricum am acest obicei de a nu mă grăbi să termin și să strâng, dar cu atât mai mult acum - pentru că noi, practic, în zilele alea le-am dat peste cap activitatea și ele au rămas să facă ore suplimentare (munca din brutărie trebuia făcută), în condițiile în care aveau și copii care le așteptau acasă, munca de acolo e dificilă. Așa că am rămas să le ajut, să facem curat, să strângem totul. Au fost la început jenate, au refuzat, dar apoi m-au lăsat să particip și chestia asta ne-a legat cumva.
După ce am încheiat cu reclama mie mi-a rămas gândul acolo... Nu e prima oară când văd chestia asta și mă impresionează și anume că în multe colectivități care sunt în situații precare de viață, cele care catalizează schimbarea sunt femeile, nu bărbații. Bărbații sunt primii care cedează, care cad pradă alcoolului sau drogurilor, care fug - asta am observat în mai multe locuri din țară în care am fost. Sigur, în cazul MamaPan e clar și meritul Irinei și al Corinei, care și-au făcut o misiune din a integra aceste femei pe piața muncii și nu e deloc ușor. Nu e facil să explici cuiva care a trăit toată viața în sistemul de muncă la negru că trebuie să aștepte lunar o plată, că mulți bani se duc în taxe la stat, dar că se întorc înapoi sub forma asigurărilor și pensiilor și tot așa. Ca să nu mai vorbim că e foarte greu să lucrezi cu oameni care provin din aceste medii, pline de provocări și abuzuri - nu au pregătirea necesară și trebuie să le-o oferi, nu au disciplină și trebuie să îi înveți cum să o deprindă, nu înțeleg importanța consecvenței, pentru că nu au avut-o niciodată în viață.
Așa că da, m-au fascinat atât ele ca personaje și ca povești de viață, dar dincolo de asta m-a fascinat fenomenul și importanța a ceea ce fac afacerile sociale. Și mi se pare că e ceva foarte important la nivel de societate să înțelegem cu toții întregul fenomen - cum ne afectează că avem 1 milion de tineri care nu sunt prinși în niciun sistem de asigurare, au terminat liceul, nu știe nimeni unde sunt, de fapt? Cert e că nu sunt în piața de muncă.
L.D.: Pâinea noastră cea de toate zilele este documentarul a cărei parte de producție a durat cel mai mult - undeva peste trei ani numai filmările. De ce s-a întâmplat așa?
Ș.G.: Aici a fost vorba de mai mulți factori... Înainte de toate filmările propriu-zise au început după ce eu am făcut acolo multe vizite sub pretextul că sunt interesat de procesul de panificație, le-am rugat pe fete să-și facă treaba ca de obicei, iar eu efectiv doar am observat. Am făcut asta nu doar ca să-mi dau seama de unde să apuc eu povestea și cum să o abordez, dar mai ales să se obișnuiască ele cu faptul că "vine domnul cu barbă pe aici și e prietenos". Inițial am vorbit cu Irina, ei i s-a părut interesant dar a fost puțin îngrijorată de cum vor reacționa fetele la ideea de filmări și de a face un documentar în jurul lor - motivul principal fiind că trecutul lor, ba chiar și prezentul lor, avea aproape în toate situațiile un bărbat în rol de abuzator. Și, practic, urmau să fie puse în fața faptului că doi bărbați, eu și Bogdan (directorul de imagine), venim să facem un film despre viața lor... Așa că eu am propus să o luăm ușor, să venim des, să se obișnuiască atât cu prezența noastră, cât și a camerei de filmat, chiar dacă nu o porneam. Și am mers de 2-3 ori pe săptămână timp de mai multe luni până am dat primul REC.
Plus că am folosit aceeași abordare ca la Varză, cartofi și alți demoni, în care cred foarte tare: am vrut să trec prin experiența prin care trec ele, să înțeleg ce fac zi de zi la brutărie, să simt pe pielea mea. Așa că ne-am integrat în echipă: am cărat lăzi, materia brută, am ambalat, am etichetat, am livrat, am făcut curat. Treptat-treptat s-a schimbat dinamica în fabrică. Dacă la început se cenzurau, nu mai povesteau din casă, aveau grijă ce cuvinte folosesc, ușor-ușor s-au relaxat și atunci am știut că putem intra în următoarea etapă. Totuși trebuie să menționez că eu am rămas mereu "domnul Șerban", nu am devenit în niciun moment doar Șerban, chiar dacă Bogdan a devenit pentru ele doar Bogdan, l-au "adoptat" mult mai rapid.
Mai departe ne-am concentrat pe procesul tehnologic și pe povestea Irinei și cât de dificil e să faci economie socială în România unde statul nu se implică și nu te ajută aproape deloc, ba chiar îți pune piedici birocratice. Dar de aici trebuia să documentăm și partea vulnerabilă... și aici a devenit cu adevărat delicat pentru că ele fac parte cu adevărat din categorii vulnerabile, la propriu. Nu puteai să mergi să întrebi direct, să intri abrupt în sufletul lor - de multe ori veneau plânse sau copleșite de probleme grave. Iar acest proces de a intra treptat, delicat, uman în casele și viețile lor a durat mult. Până la urmă în orice situație construirea încrederii durează, cu atât mai mult în cazurile în care o ceri de la femei care au fost constant abuzate de bărbați. Momentele din documentar în care ele apar în fața camerei și povestesc despre viața lor... au fost filmate după trei ani.
L.D.: Din păcate documentarul nu a avut, momentan, prea multe proiecții în cinema. Dar cele care au fost, au stârnit multe emoții. Ce feedback direct ai primit de la spectatori și / sau invitați?
Ș.G.: Mi-a părut rău că nu am fost în sală la Biarritz, unde a avut premiera internațională, la FIPADOC, unde chiar președinta festivalului a avut niște cuvinte faine de spus, a scris un articol în ziarul local, a fost foarte impresionată de poveste și abordare. Au fost acolo Irina și Oana (Muntean - producătorul executiv) și au descris reacția publicului ca fiind una extrem de caldă. Un feedback constant, atât de acolo cât și de la proiecțiile din țară, a fost faptul că le-a plăcut să audă adresate direct acele întrebări dificile și pline de judecată ale societății pe care le formulez eu și barmanul. Publicului i-a plăcut abordarea asta.
Dar dincolo de orice, oamenii s-au îndrăgostit de ele. Nici nu ai cum altfel. Sunt niște forțe ale naturii. Și chiar dacă nu am fost la Biarritz, am fost la Cinema Muzeul Țăranului, la premiera națională, unde au fost și fetele. Iar la final, sala plină full, s-a ridicat în picioare și le-a aplaudat 5 minute neîntrerupt. Asta spune tot.
L.D.: Care a fost geneza documentarului Cazul inginerului Ursu?
Ș.G.: Eu și Liviu Tofan, coregizorul filmului, ne propusesem în 2020 să facem un film despre cutremurul din 1977 și despre urmările acestuia până în zilele noastre. Iar în procesul de documentare, Liviu a găsit într-o zi în arhive stenograma unei ședințe care a avut loc în 4 iulie 1977, ședință în care Ceaușescu îi amenință direct pe cei răspunzători de consolidările clădirilor afectate de cutremur: "Am dat astăzi ordin la Miliție și Procuratură, îi arestează și-i trimite în închisoare cine mai intră în casa oamenilor."
La acea ședință, în sală se afla și inginerul Gheorghe Ursu, despre care știam că a trimis o scrisoare la Europa Liberă, ca să avertizeze populația de urmările deciziei lui Ceaușescu de a opri aceste lucrări. Acea scrisoare l-a costat viața, inginerul Ursu fiind mai târziu ucis în arestul Securității.
Pornind de la aceste fapte, filmul se contura destul de clar, doar că nu puteam ignora ce s-a întâmplat după 1989. Nu puteam ignora nici povestea lui Andrei Ursu - fiul lui Gheorghe Ursu, care în 1990 a început deja să caute vinovații și dreptatea în cazul uciderii tatălui său și a continuat această luptă mai bine de 30 de ani. În acest moment ne-am dat seama că un film cu atât de multe direcții va fi greu de urmărit și am decis să ne concentrăm pe această poveste, mai ales pentru că în 2022 știam că 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție urma să dea verdictul final în cazul inginerului Ursu.
L.D.: Care a fost provocarea cea mai mare în realizarea Cazului inginerului Ursu?
Ș.G.: A fost o provocare destul de mare să ilustrăm o poveste care se întinde pe atâtea decenii în așa fel încât să nu fie plictisitoare pentru public, dar să nu omită nimic important din istoria faptelor și să păstreze și echilibrul dintre momentele dramatice și cele vesele, dintre emoție și rațiune.
Fiindcă povestea se întinde pe niște decenii, una dintre greutăți a fost și lipsa martorilor la evenimente. Apoi mai sunt documentele... Mii de pagini de arhivă, cu informații multe și dense, în cazul nostru cu termeni juridici complicați, cu care publicul larg nu este familiarizat. Ceea impune o rigoare deosebită, ca să poți construi o poveste coerentă, dar și atrăgătoare pentru public în același timp.
L.D.: Cu ce mesaj speri să plece publicul din cinema după ce vizionează Cazul inginerului Ursu?
Ș.G.: Foarte important este să ne cunoaștem istoria și modul în care ne afectează. Mai ales într-o perioadă ca aceasta, în care nostalgiile comuniste ieftine prind tot mai mult la public, inclusiv la cel foarte tânăr.
Când un caz cum este cel al inginerului Ursu se încheie cu motivația Înaltei Curți de Casație și Justiție, care achită niște torționari, declarând că în anii 1980 nu se mai făcea poliție politică în România, avem obligația să ne cunoaștem suficient de bine istoria încât să nu ne lăsăm păcăliți de asemenea formule. Avem obligația să știm că oameni ca Gheorghe Ursu au existat atunci, dar există și acum. Iar noi trebuie să-i susținem.
Sunt organizații non-guvernamentale care luptă pentru amendarea derapajelor politice și legislative ale sistemului, dar sunt și oameni care duc această luptă pe cont propriu, uneori într-un con de umbră. Pădurarul care a fost ucis pentru că s-a opus tăierii ilegale a copacilor din pădurea lui. Polițistul care a avut curajul să declare pentru Recorder ce grozăvii și acte de corupție cutremurătoare se petrec în poliția română. Doctorița care a atras atenția asupra infecțiilor nosocomiale din spitale, chiar dacă a fost ulterior marginalizată și rejectată de comunitatea medicală. Și mulți, mulți alții ca ei.
L.D.: Ce idei / teme urmează să mai abordezi? Ai decis deja care va fi următorul proiect?
Ș.G.: Au trecut 10 ani de când am filmat Varză, cartofi și alți demoni. Anul acesta, 2024, mă voi întoarce la Lungulețu să văd dacă s-a schimbat ceva și să trag niște concluzii. Cred că anumite subiecte e important să fie urmărite în evoluție, pe intervale de timp mai mari. Să vedem dacă reprezintă un fenomen punctual, izolat, prezent strict într-un anumit moment, sau o trăsătură definitorie a unei comunități sau chiar a unei nații.
***
Cazul inginerului Ursu mai poate fi văzut în câteva cinematografe din țară până la finalul lunii aprilie 2024, în București, Sibiu, Arad, Timișoara și Lugoj.