Din echipa artistică fac parte: Oláh Tamás (adaptarea textului), Gáspárik Márton Pál (concepția vizuală), Salamon Luna (scenografie), Pálfi Ervin (muzica) și Venczel Valentina (asistență scenografie). Distribuție: Lőrincz Ágnes, Nagy István, Szélyes Ferenc, Somody Hajnal, Biluska Annamária, Szabadi Nóra, P. Béres Ildikó, Adorjáni Nagy Zoltán.
Nora Zamfir: Care este prima ta amintire legată de teatru?
Ármin Ricz: În copilărie, am fost mult timp băiat de altar. Natura ritualică, teatrală, a ceremonialului catolic m-a impresionat mereu, mai ales slujbele de Vinerea și de Sâmbăta Mare.
Primul spectacol de teatru l-am văzut când eram cu familia la festivalul Szegedi Szabadtéri Játékok. Aveam doar câțiva ani. Acolo am văzut spectacolul Richard al III-lea. În rolul principal era János Kulka, care, după o scenă în care erau prezente foarte multe personaje, a rămas singur pe scenă. Eram câteva mii de spectatori. Kulka stătea pe scena imensă de unul singur, dar, cumva, prezența lui umplea tot spațiul. Atunci am simțit pentru prima dată puterea concentrării și a prezenței unui actor.
N.Z.: Ce te-a făcut să-ți dorești să devii om de teatru?
Á.R.: În gimnaziu am câștigat un concurs de recitare. O parte din premiu a fost că mi s-a dat posibilitatea de a participa la un casting, pentru un spectacol după dramatizarea romanului lui William Golding, Împăratul muștelor. Căutau tineri interesați de teatru. Acolo am avut prima experiență de actor; am văzut ce înseamnă să fii prezent pe scenă, atent la partener, cum e să stai în lumina reflectoarelor și cum e să faci parte dintr-o echipă. Atunci s-au creat niște prietenii care mi-au definit, pentru mai târziu, relația cu teatrul. Experiența aceea m-a făcut să pot spune că merită să te ocupi cu teatrul. Am o relație rapsodică cu teatrul.
Pe vremuri, când eram elev la Liceului "András Dugonics" din Szeged, a venit momentul să ne hotărâm ce universitate să alegem. Am ales teatrul aproape în ultimul moment. A fost un impuls interior ciudat și inexplicabil care m-a condus spre asta. Teatrul este o otravă foarte ciudată, odată ce te infectează, nu mai poți scăpa de ea.
N.Z.: În facultate, ca ce ai lucrat mai întâi: ca actor sau ca regizor?
Á.R.: După ce am terminat liceul, am dat admiterea la actorie la Academia de Arte din Novi Sad unde am experimentat foarte mult. Am lucrat în grupuri mici, urmărindu-ne scenele unii altora și ajutându-ne reciproc. A fost o experiență minunată. Chiar și atunci îmi făcea o mare plăcere să privesc scenele din exterior, să împărtășesc ideile mele, și mă simțeam bine când aceste idei funcționau. Mă gândeam că ăsta e lucrul care face ca teatrul să merite munca depusă. E o emoție incredibilă când vii cu o idee care funcționează și ea generează un sentiment în partener, în spectatori. La Academia de Arte din Novi Sad, actorul absolvent își regizează de obicei propriul examen de licență. Producția mea s-a numit Dining is a Human Thing și s-a bazat pe o piesă scrisă de Lajos Parti Nagy și András Cserna-Szabó. A fost prima dată când am regizat un spectacol. Am putut simți complexitatea regiei, modul în care decorul și textul influențează jocul, sau cum mișcarea și muzica determină o scenă și așa mai departe.
N.Z.: Ce te-a atras la Novi Sad, deși ai crescut în Ungaria?
Á.R.: M-am născut în Voivodina, Serbia, așa că era de la sine înțeles că voi merge la Novi Sad.
N.Z.: Cum au fost anii de facultate?
Á.R.: Teatrul maghiar din Voivodina folosește un limbaj teatral ciudat, hibrid să zicem. Acesta este modelat de interacțiunea constantă dintre cultura sârbă și cea maghiară, ceea ce e caracteristic și pentru Academia de Arte din Novi Sad. Cred că noi credem mai puțin în puterea cuvintelor decât majoritatea teatrelor din Ungaria și preferăm să ne exprimăm prin fizicalitate. György Hernyák, fostul meu profesor de la clasă, a încercat să dezvolte o relație foarte personală cu studenții în anii de facultate. Lucrul ăsta mi-a definit ulterior abordarea față de teatru. Nu pot lucra cu adevărat bine decât într-o atmosferă în care simt această intimitate, directețe.
Am avut o mulțime de oportunități inclusiv în afara universității, la Teatrul din Novi Sad, unde, începând din anul trei, am luat parte la aproape toate producțiile. Acolo am avut și prima mea experiență ca proaspăt absolvent.
N.Z.: În momentul ăsta, te interesează mai mult regia sau actoria?
Á.R.: Clar regia. Prin regie simt că pot să mă exprim cu claritate mai mare și mai concret despre problemele pe care le am. Pot să am o relație mai personală cu materialul cu care lucrez. De asemenea, lucrez mult și ca actor, ceea ce mă ajută să nu rămân blocat în scaunul de regizor. Cred că faptul că sunt adesea în ambele roluri mă ajută să am mai multă răbdare cu actorii și să mă identific mai ușor cu o problemă cu care actorul se luptă în timpul procesului de creație.
N.Z.: Ce alte texte ai mai montat?
Á.R.: De exemplu, acum câteva săptămâni, am avut premieră la Teatrul Popular din Subotica, unde am regizat Tartuffe. A fost al nouălea spectacol regizat de mine. Simt că Molière este foarte apropiat de forma teatrală cu care rezonez cu adevărat. Oferă spațiu pentru teatralitate, dar, în același timp, ne face conștienți de slăbiciunile noastre la un nivel visceral. Am mai pus în scenă Vicleniile lui Scapin, scrisă tot de el. Caut, în paralel, relația dintre teatru și ritual, așa că îmi plac textele grecești antice. Dar îmi face plăcere să lucrez și texte contemporane.
N.Z.: Cum ai ajuns să montezi la Târgu-Mureș?
Á.R.: Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe a venit la Novi Sad cu spectacolul Alice, în regia lui László Bocsárdi. Spectacolul a avut un impact atât de puternic asupra mea, încât am simțit că acesta e genul de teatru pe care vreau să-l fac. Atunci am aflat că în anul următor se va deschide un master de regie sub conducerea lui la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Admiterea a avut mai multe probe destul de grele, trebuia să venim și cu un concept regizoral pentru un spectacol. Am simțit că până și admiterea în sine mi-a oferit multe. Iar faptul că am fost acceptat a fost aproape incredibil. A fost o comunitate foarte frumoasă care s-a creat pe parcursul celor doi ani și s-au format prietenii care continuă și astăzi.
La sfârșitul primului an, am făcut o producție a piesei Alcaestis de Euripide, cu actorii Teatrului Popular din Subotica la Teatrul Studio din Târgu-Mureș. După premieră, Attila Pál, directorul Teatrului Național din Târgu Mureș, care era și profesorul meu, a spus că i s-a părut foarte interesantă forma spectacolului și că ar fi curios să vadă ce ar ieși dintr-o întâlnire între mine și Compania Tompa Miklós.
N.Z.: Ce ai găsit actual în piesa Deșteptarea primăverii și te-a motivat să o montezi?
Á.R.: La vremea respectivă, un actor în vârstă, care se chinuia să învețe replicile la o repetiție, a renunțat la rol. A fost un moment pur, adevărat și foarte teatral. Am simțit vulnerabilitatea bătrâneții. Cred că există o presiune din ce în ce mai mare asupra noastră pentru a nu ne recunoaște nouă înșine și lumii propriile noastre slăbiciuni, limitele performanței noastre. De aceea există multă reprimare și minciună. La bătrânețe, corpul nostru trece prin schimbări similare ca intensitate cu cele din adolescență și trebuie tratate cu aceeași răbdare și atenție. Asta a fost ideea de bază și am căutat un text care să o însoțească.
N.Z.: A fost alegerea textului influențată și de contextul în care te aflai, precum teatrul, orașul sau țara?
Á.R.: A fost prima mea întâlnire cu acest text și, da, circumstanțele au influențat total alegerea textului.
N.Z.: Te-ai mai întoarce, în calitate de regizor, la teatrul din Târgu Mureș?
Á.R.: A fost o experiență extraordinară să lucrez la Teatrul Național din Târgu Mureș. A fost extraordinar să simt încrederea conducerii, iar profesionalismul personalului din teatru a fost foarte mare. Sunt puține teatre care să ia atât de în serios creația teatrală. În timpul procesului de repetiții, jocul și atitudinea actorilor au fost foarte profesioniste și, de asemenea, au fost foarte deschiși și afectuoși ca oameni. Am învățat multe de la ei și sunt recunoscător că am lucrat în astfel de condiții.
N.Z.: De ce sunt personajele adolescentine interpretare de actori în vârstă? Unde se intersectează, din punctul de vedere al sexualității, percepția unui adolescent cu cea a unui om în vârstă?
Á.R.: La început, înainte să mă hotărăsc ce vreau să fac, mi-a venit ideea de a face un spectacol cu actori mai în vârstă. Căutam un text pentru actori, nu actori pentru text, asta era ordinea. Dar, surprinzător, când am citit Deșteptarea primăverii, am simțit că acești tineri se luptau cu aceleași probleme despre care voiam să vorbesc eu. Sexualitatea la bătrânețe este mult mai tabu decât sexualitatea la tinerețe. În plus, moartea impregnează întreaga piesă. Așa că replicile devin mai ascuțite, mai amare. Și mai cred că, pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, sunt mai puțin preocupați de lucruri inutile. Omul devine mai concret, mai nepretențios. Acest lucru este valabil și pentru actorie. Nu cred că un stil de actorie mai stilizat s-ar fi potrivit cu spectacolul. Am considerat că este mai valoros să păstrăm o claritate și o simplitate.
N.Z.: Dincolo de "curățenia" spectacolului, el conține și o modalitate poetică de a sugera situații-limită. Personajul lui Wendle își pierde virginitatea atunci când băiatul își înfige cu brutalitate mâinile într-un vas cu pământ. Mai târziu, din acel vas răsare o planta, care este copilul lui Wendle. Sarcina este arătată prin imobilizarea fetei într-un scaun cu rotile, iar avortul e executat de un personaj cu mască de barză (cât de ironic!), care smulge floarea din rădăcină și aspiră întreg pământul. Care a fost scopul acestei metaforizări? Mie mi-a lăsat impresia că ți-ai dorit să arăți, teatral, diverse aspect legate de sex la fel de codat precum li le explică părinții personajelor tinere.
Á.R.: Da, e o impresie corectă. Aș adăuga că părinții continuă să eufemizeze, să îi păcălească cu basme despre berze în piesă. Ei nu sunt niciodată specifici. Așa că am încercat să facem ca scenele brutale să fie poetice. Înfrumusețarea realității are ca rezultat o lume ciudată de basm, ținută laolaltă de minciuni. Am căutat o formă teatrală pentru acest mod al lor de a vorbi cu copiii lor.
N.Z.: Cu ce îți dorești să iasă spectatorii din sală?
Á.R.: Nu-mi place să definesc ceea ce spun prin intermediul unui spectacol. Îmi place să pun întrebări care sunt inconfortabile. Apoi, pot doar să sper că spectacolul are un impact emoțional sau intelectual asupra publicului.