Entropia regretelor

Știam deja cu toții, încă de la finalul toamnei, că Robert Petersen urma să țină conferința cu titlul Timpul nu există. Sala era plină și directorul institutului a enumerat cu emoție premiile cele mai importante primite de-a lungul unei cariere îndelungate, aparent lipsită de ezitări și obstacole.
- Vă mulțumesc pentru această introducere generoasă, a spus Petersen. Firește, două ore nu-mi vor permite să dezvolt toate ideile acumulate într-o viață. Dar sper măcar să vă conving că noțiunea de timp, așa cum am utilizat-o pînă acum, trebuie abandonată.

Directorul s-a așezat și Robert Petersen a băut puțină apă din paharul de pe masă.
- Care este diferența dintre trecut și viitor? Firește cauza precedă efectul, durerea apare după rană, amintirile după întîmplări, regretele după alegeri. Asta este experiența noastră de zi cu zi, dar ecuațiile par să ne spună altceva.

Petersen s-a întors spre tablă și cu toții am recunoscut formula entropiei lui Boltzmann.

A fost una din acele conferințe în care nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Întrebările și discuțiile de la final au continuat în ce noi numim "camera comună", o încăpere mică de lîngă bibliotecă, în care ne întîlnim să schimbăm idei sau doar să ne odihnim într-unul din fotoliile vechi, și unde, de trei ani încoace, la ore cîndva fixe, doamna Angela pregătește cafeaua.

Pînă nu demult, cînd ea încă mai era bibliotecară, cîțiva dintre noi am început să observăm cum tot mai des cărțile nu mai erau la locul cunoscut: un curs de analiză Fourier apărea pe rafturile de teoria relativității; două volume din geometria lui Spivak dispăruseră complet; iar de cîteva ori se întîmplase ca doamna Angela să plece după cartea cerută, să lipsească mai mult decît ar fi fost nevoie, iar la întoarcere să te întrebe ce carte doreai.

Nu atît diagnosticul de Alzheimer cît perspectiva pensionării a speriat-o cel mai tare pe doamna Angela. Cu toții am fi vrut ca ea să vină în continuare la institut; în fond cîteva ore pe zi printre oameni care o cunoșteau de atîția ani, ar fi fost mai plăcute decît o zi întreagă în singurătatea garsonierei; și directorul n-a avut nimic împotrivă cînd doamna Angela și-a adus de acasă propria ei masă de cafea și un scaun vechi de nuiele, singurul, spunea ea, în care nu o durea spatele.

Ajungea la institut înaintea tuturor, mai devreme decît atunci cînd fusese bibliotecară, și imediat se așeza la masa ei din colț, pregătea cafeaua și recitea unul dintre romanele care îi plăcuseră în tinerețe. Dar cu timpul poveștile cunoscute au devenit tot mai incoerente, fără început și fără sfârșit, cu personaje noi care apăreau din senin; apoi, am observat cu toții că amintirile recente nu mai rezistau decît cîteva ore sau zile, privirea ei se încețoșa uneori abrupt și, în mijlocul frazei, schimba subiectul spre un episod îndepărtat din tinerețe.

Părea că boala îi șterge cu fiecare an puținele amintiri plăcute, reducîndu-i povestea vieții la numai cîteva regrete. Uneori era suficient să-i reamintești că nu vrei zahăr în cafea și ea îți povestea din nou, cu mai multe detalii decît ultima oară, aceleași episoade: cum crezuse descurajările mamei și n-a urmat facultatea care ar fi apropiat-o de visurile din copilărie; cum și-a irosit cei mai buni ani din viață lîngă primul soț, crezînd că într-o zi o să se schimbe; cum refuzase ocazia să vadă Islanda și aurora boreală, iar acum n-ar mai găsi nici drumul de la aeroport la hotel; și era sigură că ar fi scris cea mai interesantă istorie subiectivă a bibliotecii, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit atît de repede. Apoi îți turna cafeaua în ceașcă și te întreba dacă ți se pare drept, și tu spuneai că nu, firește, și ea încuviința și te privea cu ochii ei albaștri care păreau să te recunoască tot mai rar.

Camera comună era mai plină ca niciodată și doamna Angele s-a scuzat că a întîrziat cu pregătirea cafelei. Unul dintre noi i-a spus rîzînd că nu are importanță, oricum Robert Petersen tocmai ne explicase că timpul nu reprezintă o realitate fizică.
- Este cea mai ciudată idee pe care am auzit-o vreodată, a spus doamna Angela, și a turnat lapte în cafeaua lui Petersen. Credeam că o să-i povestească ceva ce cu toții auzisem de multe ori dar, în schimb, ea l-a întrebat:
- Și dacă timpul nu există atunci de ce îmbătrînim?

Petersen privea în ceașcă, atent să nu verse cafeaua în timp ce amesteca cu grijă zahărul.
- N-are legătură cu timpul, doamnă, a spus Petersen. Este vorba de entropie. Concept care pare să depindă de timp dar, de fapt, nu face decît să compare o stare de ordine cu una de haos. Și de ce starea de ordine trebuie să fie mereu în trecut și cea de haos în viitor?

Doamna Angela a ridicat privirea spre Petersen și ar fi vrut să spună ceva, dar el s-a întors cu spatele la ea și a continuat spre director:
- Tocmai această schimbare de la ordine la haos este ce ne-am deprins să numim "trecerea timpului". Ideea este atît de adînc fixată în experiența noastră încît nu putem gîndi în afara ei. Dar în baza a ce am explicat mai devreme, bătrînețea nu-i nimic altceva decît o consecință a imposibilității corpului uman de a menține entropia scăzută.
- Minunat, a spus directorul, poate în viitor o să descoperiți și o ecuație a bătrîneții.

Au rîs amîndoi și s-au îndreptat spre fotoliile din centrul camerei. Dar cîțiva dintre noi am văzut cum doamna Angela și-a șters ochii cu un șervețel, s-a ridicat cu greu din scaunul ei de nuiele și a ieșit din cameră.