Eram fascinat să "îngheț" o clipă.
Apoi, privind fotografia, se declanșau amintiri, senzații, trăiri asociate acelui moment...
A mai trecut ceva timp... din nu știu ce motive, am deraiat și am lăsat pasiunea pentru fotografie deoparte, pusă bine sub cheie.
Au trecut câțiva ani, am trecut în secolul prezent și becul ce reprezenta pasiunea pentru fotografie a început iar să ilumineze.
A fost suficient pentru a-mi cumpăra o nouă cameră (de aceasta dată digitală, wow!) și un obiectiv cu acea distanță focală magică - 35mm.
De această dată fotografia a fost și un fel de terapie pentru mine.
A generat motivația de a ieși din casă, de a relaționa, de a privi în jur, de a căuta perspective noi, de a avea răbdare (cu mine și cu ceilalți), de a nu judeca.
De a fi viu!
Bonus, acea fascinație care m-a apropiat de fotografie la început, acum parcă hrănită mult mai intens (nu mai era problema celor 24 / 36 de cadre).
În general ne aflăm într-o furtună perfectă: fiecare este cu sufletul la gură!
Fiecare încearcă să câștige timp alergând din ce în ce mai repede și dovedind din ce în ce mai multe lucruri.
Fiecare este angrenat în multe competiții (în unele a fost înscris fără să fie măcar întrebat).
În acest context, mi se pare că este interesant să fiu invizibil într-o anumită măsură pentru cei care mă înconjoară și să pot observa, chiar anticipa, anumite momente.
Adică, să fiu un martor real al momentelor mărunte sau importante din jur.
Înseamnă să mă extrag într-o anumită măsură din acest iureș și să îmi ofer momentele de contemplare și de introspecție de care am nevoie.
Am nevoie de timp pentru a înțelege ce se întâmplă și ce mi se întâmplă.
Am nevoie de timp pentru a putea să apreciez într-un mod real că se petrec minuni lângă mine, la fiecare pas.
Ajung să intru într-o anumită stare de flux, astfel încât să nu mă mai concentrez pe tehnică (ea este prezentă acolo în permanență) ci pe moment.
Aici este zona în care mi se relevă acele momente speciale de care devin conștient, uneori cu o fracțiune de secundă înainte să se petreacă.
Acum pot experimenta joaca cu lumina, pentru că în definitiv chiar asta înseamnă fotografia: să pictezi cu lumina pe un șevalet negru.
Este o stare tare faină să mă armonizez cu ce este în jur... dispar lupta și încrâncenarea.
Ideal ar fi să pot extrapola acest exercițiu în fiecare moment, zi de zi!
Așa simt că îmi ofer creez premisele de a realiza fotografii valoroase.
Adică, acele cadre care transmit o emoție și / sau care permit privitorului sa construiască o poveste.
Nu e musai să fie povestea mea!
Cred că o imagine în care fotograful reușește sa declanșeze acest proces privitorului reprezintă o imagine memorabilă.
Fiecare dintre noi trăim și prin percepția celor din jur referitor la ce, când, cât și cum facem...
Deci, este firesc să îți prezinți fotografiile unei audiențe, mai ales când ai comoditatea și rapiditatea rețelelor sociale.
Chiar am înțeles că pentru a fi privit un cadru este necesar să-mi asum tot pachetul, adică judecata, critica sau rezonanța cu privitorul.
Când s-a întâmplat să primesc aprecierea celor care mi-au văzut fotografiile am simțit o bucurie, nu a fost un aspect legat de orgoliu.
Pur și simplu a fost acea conștientizare că rezonez cu încă cineva prin acest limbaj vizual.
Acest sentiment reprezintă un combustibil nepoluant și foarte eficient pentru orice fotograf.
Prinde foarte bine câte o doză din când în când!
Pe mine acest mod de a privi și aborda fotografia m-a ajutat să parcurg fericit momentele relevante de până acum.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
