Iartă-mă, Bulgăraș. Atât au fost, două cuvinte, și alea scrise. De mi le-ar fi spus, sigur l-aș fi oprit. E târziu. Iertarea n-a stins durerea. Cel mai bun om din lume s-a dus. Îi spuneam Chichi, așa puteam eu să zic la unchi, când eram mică, și-așa a rămas. El m-alinta Bulgăraș. Nu a avut copii și m-a ales pe mine să umplu golul din el. Era minunat. Cu el am atins vârful muntelui și m-am legănat pe valul mării. Obișnuia să-mi spună că dacă viața-i muzică, s-o cânt, iar dacă-i luptă, s-o lupt. El a renunțat. Eu nu.
Monica Aldea
În sat îi spuneau uncheașul. Unii ziceau că e de-al locului, alții îl știau de venetic. Copiii se țineau scai după el pe ulițe. Le împărțea dulciuri și covrigi. Apărea când nu te așteptai, ca din pământ. Și tot așa dispărea. De câte nu l-au mai acuzat - ba că știe graiul fiarelor, ba că e solomonar. Când satul a fost cuprins de ape și potopul nu mai contenea, a înălțat rugă la cer și Dumnezeu i-a iertat. Apoi nu l-au mai văzut. De Armindeni, când apele s-au retras, trupul lui a ieșit la suprafață.
Caterina Tudorache
Pârșul primi invitația într-un plic auriu. Stimabile, vă informăm, dvs. și un membru al familiei. Gânduri gânduri străbătură carcasa îngustă a creierului mic. Aha. Familie. Se uită înspre mama părș care legăna copilul numărul 15. Mai bine nu. Dacă e cu femei și nu pot mișca nimic. Oare un frate. Hm. Care, că sunt 362. Poate unul din copiii mai mari. Ăștia-s proști și dacă e cu femei, mă toarnă. Un bec se aprinse pe hol și în vârful capului. Prietenul meu. Dromaderul. E cam urâțel și cocoșat, dar zic că-i unchi-miu.
