Cum e și viața asta, măi nepoate. Dacă copilu nu-mi murea, dacă mătuși-ta nu mă părăsea, poate că n-ajungeam aici. Întâi ciroza. Apoi și AVC-ul. Gastro și Neuro îmi sunt ultime case. Sunt conștient de asta. Și greu îmi mai duc veacul. Măcar, îmi simt iar mâna. Însă ficatu-i varză. Lichidul se tot strânge. Burta se umflă neîncetat. Ieri mi-au făcut din nou paracenteză. Trei ore cu-n ac înfipt în burtă. Opt litri. Aproape o găleată. De azi, mi-au pus și masca. Greu se mai moare, măi nepoate.
Alina Voinea
A venit azi dimineață de la Iași, iar eu am fugit de la școală până acasă. Nu mai aveam răbdare. Mi-a arătat cum să fac un zmeu cu coadă din panglici, mi-a citit Amintiri din copilărie cu accșientul lu' Nicî a lu' Știefan a' Pietrii și a băut trei halbe de bere, de la care mi-a dat voie să sorb spuma. Așa, Ioane, așa, bombăne mama, cu farfuria de cofeturi în mâini, iar eu îmi ling mustața amară și râd mânzește. Dă-i să beie bere, copil de zece ani. Pe urmă șpriț și la urmă țuică, apoi putem să-l facem scriitor.
George Dometi
e Dumnezeu. Dar cine a fost El? Sub straturile de nămol azvârlite de fiecare pereche de ochi ce l-au observat, sub tunelurile săpate adânc în gesturile și comportamentele lui, sub minele din sine în care și-au făcut culcuș femei și copii, orbi și surzi, iubire și Cuvânt, lipsa de viață și moarte, ar fi trebuit să fie realul din El. Doar că fiecare bucată din eul Lui e falsă. Dar gustoasă. Apoi îi ia capul, îl sărută, îl strânge la piept, taie o felie și-l pune în vitrină. Lângă familia lui atee.
