Ăsta e primul Crăciun fără ai mei. Au murit amândoi în primăvară, într-un accident. De atunci, unchiul Geo, fratele mamei, mi-e și tată și mamă. Suntem numai noi. În unele zile plângem din te miri ce. Unchiul Geo spune că e OK să plângem de câte ori simțim. Ieri, de exemplu, am plâns amândoi pe rupte când am împodobit bradul. Dar apoi am râs amintindu-ne cum i-a căzut barba când l-au chemat ai mei să facă pe Moș Crăciun. Când râde, unchiul Geo seamănă atât de mult cu mama încât mi se pare că e și ea cu noi.
Francesca Dorobanțu
Ioană, Ioană scoală că mă omoară nenorociții ăștia, dușmanii, alege-s-ar prafu și boalili de ei. Veniți, veniți că mă omoară, vai muma și cristelnițele hristoșilor lor. Urla, zbătându-se să se rupă de piatra înghețată a fântânii. Unchiul meu cu ochii bulbucați și pielea smulsă în fâșii. Nu o vedea pe mama care îi încălzea capul deformat de bătaie cu un ștergar încins pe sobă, erau ruși, germanii sau poate securiștii. Se tânguia cu obidă că după ani în prima linie, a fost pedepsit pentru o căpiță de fân și o vacă.
David Brescan
Când eram eu ciutan, unchiu' Dan a venit din Italia cu un câine și două sacoșe de rafie pline cu bani. A deschis o cârciumă unde toată lumea bea pe caiet, dar tata zicea că el mereu a fost mână largă. Au urmat grătare, manele, un BMW și șanțuri adânci pentru temelia unei case cu etaj. Din seara când au apărut italienii în geci de piele la cârciumă, nu l-am mai văzut pe unchiu' Dan. Tata zicea încruntat că a plecat cu ei înapoi, în Italia. Dimineață, câinele urla lângă șanțurile umplute cumva peste noapte cu beton.
