Cum toți ai mei s-au mutat din Satu Mare, stau o noapte în gazdă la o fostă colegă de liceu. De dragul vremurilor apuse. Îmi petrec seara vizitându-mi orașul în calitate de turist și rămân impresionată de cât de frumos au trecut anii peste el.
A doua zi dimineață are loc reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului și noi, cei din XII F, ne dăm întâlnire în fața magazinului central Someșul. De aici o luăm agale spre bustul lui Eminescu și apoi, întâmpinați cu muzică și flori de actualii liceeni cărora le părem cu siguranță niște bătrânei, intrăm în incinta liceului, iar apoi în curte ne ocupăm locul pe care foarte probabil l-am avut și la festivitatea de absolvire. Sute de absolvenți din generații diferite - de la cei care au terminat cu 60 de ani în urmă până la cei care au terminat acum 10 ani -, foști directori, diriginți, profesori umplu curtea cu emoțiile și râsetele lor.
Gaudeamus igitur, imnul liceului și discursuri protocolare despre cât de departe în lumea largă au fost propulsați absolvenții. Unui reprezentant al fiecărei generații îi revine sarcina și onoarea de a adresa un cuvânt audienței. De pe băncile liceului s-au ridicat matematicieni, ingineri, fizicieni de renume în țară și peste hotare. Un domn cu o retorică și o gestică de politician proclamă supremația științei asupra religiei și a ezoterismului și îi încurajează pe liceenii actuali să continue pe calea roboticii și a științelor exacte.
Ca absolvent de profil filologie bilingv-engleză, n-am deloc o misiune ușoară să vorbesc după un asemenea discurs emfatic și convingător. Nu pot nici pe departe contesta atuurile pe care le-am avut pe baza competențelor solide acumulate aici. Dar nu (mai) cred că a fi șef de promoție în liceu sau la facultate reprezintă rețeta succesului în viață. Și cu atât mai puțin că știința deține adevărul absolut sau că studiile umaniste și artele nu-și au rolul bine stabilit în lumea noastră.
Viața de adult a venit cu niște provocări mult mai dificil de surmontat decât orice examen academic prin care trecusem. N-am cum să mă bat în piept că am reușit, că am ajuns exact acolo unde îmi propusesem cu 20 de ani în urmă. Dimpotrivă, viața mea diferă mult de proiecțiile mele adolescentine, mă aflu încă într-un continuu proces de devenire și învăț zilnic să fiu om. Mi-au lipsit niște abilități socio-emoționale când am pășit în viața adevărată, iar absolvenții din ziua de azi, care intră într-o lume extrem de volatilă, au cu atât mai mult nevoie de niște metacompetențe care, în afara cunoștințelor academice, să-i ajute să se adapteze tuturor schimbărilor halucinante cu care ne confruntăm. Cuvântul meu prea personal și sincer provoacă niște nedumerire în rândul ascultătorilor, dar cred că din când în când niște vulnerabilitate nu strică.
La ora de dirigenție luăm loc în bănci ca pe timpuri și împărtășim experiențe vechi și noi. În afara câtorva riduri fine și a unor fire albe în plus, exterior nu ne-am schimbat aproape deloc. Surprinzător, discuțiile curg firesc de parcă ne-am fi întrerupt doar cu vreo 2 ani în urmă. Rememorăm încercări eșuate de a copia, excursii la mare și la munte, chiuluri, scandări la latină, plecări la olimpiade, ne amuzăm de naivitatea noastră tinerească și ne promitem să ne revedem mai des.
Ne cinstim cu un prânz copios la un restaurant din centrul orașului, mai mănânc o plăcintă tradițională cu cartofi și mă îndrept spre aeroportul din Satu Mare. Un domn pe care ar putea foarte bine să-l cheme nea Costică îmi spune că zborul a fost anulat. Nu prea aș vrea să petrec 17 ore în tren sau 13 în autocar, așa încât caut febril alte opțiuni de a ajunge acasă. Peste câteva ore aș avea un zbor de la Cluj-Napoca și gazdele mele puțin spus binevoitoare se angajează într-o cursă contra cronometru ca să mă ducă până acolo. După multe peripeții și trăiri intense, ajung la București cu inima plină de revederea cu ceilalți și cu mine la 18 ani.
