Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți o povestire pe baza textului cu Pichi, descărcat de mine de pe Facebook - autor necunoscut. Textul se poate citi aici."
Spovedania
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
Când am citit mesajul trimis de Ionela pe grupul colegilor de liceu, m-am mirat și nu prea.
"Bună!! Ieri am trecut pe la Mănăstirea Petru Vodă și s-a întâmplat să intrăm în vorbă cu doi viețuitori de acolo, ieșeni. Unul din ei era Petrică Sturzu. Cum eu m-am mutat în C într-a 11-a, el tocmai plecase la seminar. Vă invită pe toți la el."
Petronel s-a mutat de la Informatică la Seminar imediat după Revoluție. De atunci l-am mai văzut pe o singură dată, acum vreo cinci ani, la petrecerea de la "Retro". Era foarte beat, genul ăla de beție care era clar că începuse cu câteva zile, săptămâni, sau chiar cu câțiva ani buni în urmă - vorba vine, "buni"... Oricum, bucuria revederii a fost reciprocă, sinceră și deplină, ca a sufletelor care se întâlnesc pe lumea ailaltă - "bucurase-vor oasele mele smerite". El avea zâmbetul ăla topit, întins pe toată fața, al omului care nu mai are nimic de pierdut și care știe că totul e și va fi bine, acum că nu o să-l mai trezească nimeni și nimic vreodată din beție. M-am grăbit să mă îmbăt și eu dar n-a trebuit - și nici nu s-ar fi putut - să stăm de vorbă prea mult. Nu terminasem prima bere și esențialul plutea deja la vedere: a fost ce-a fost, ce-a fost s-a terminat, nevasta l-a gonit, copilul e un înger, l-a iertat. Ce să ascundă bețiile astea abisale din preajma vârstei de 50 de ani, altceva decât aceleași 50 de nuanțe ale ratării?
De aia, când am aflat că e (supra)viețuitor la Petru Vodă, nu numai că nu m-am mirat dar am răsuflat cumva ușurat. După cum îl văzusem ultima oară, dacă mai era să vină vreodată vreo veste despre el, asta ar fi fost clar din zona luminoasă a spectrului. Și am zis, hai să-l vizitez! Mai ales că ne invitase omul și știam sigur că, cel puțin dintre băieți, nu o să meargă nimeni.
Despre noul Petronel nu prea am ce povesti: am nimerit în prima săptămână din Postul Mare și el avea deja prea multe slujbe și ascultări pe cap ca să mai aibă timp și pentru mine. Așa că interacțiunea noastră a fost cam pe fugă, fără confesiuni, fără efuziuni, dar și fără nicio stânjeneală. O îmbrățișare scurtă la sosire, o îmbrățișare mai lungă la plecare, mulțumiri din partea lui că am venit, promisiuni din partea mea că o să mai trec.
Pot să vă povestesc însă despre alt oaspete de care Petronel nu prea a avut timp: Vodă Petru, zis Pichi Blaindăr, fost interlop trecut "în rezervă", actualmente proprietar de ștranduri, crescător de porci de rasă și producător de mezeluri "adevărate, ca pe vremuri", care fusese trimis de "regina lui" la spovedanie la un călugăr bătrân faimos, despre care doamna Petru auzise "întâmplător, de la o doamnă la coafor" și la chilia căruia omul nostru a stat cuminte la coadă o zi și-o noapte. Bătrânul l-a primit când i-a venit rândul, i-a aruncat o privire obosită, i-a scris ceva pe un bilețel și l-a binecuvântat să-și vadă de drum. Pe bilețel era scris: "fratele Petrică de la Iași". Așa că don Pichi a intrat la fratele Petrică la nici un sfert de oră după ce intrasem și eu la el. Fratele Petrică a luat bilețelul scris de mâna bătrânului său duhovnic, i-a aruncat lui Pichi o privire obosită, a scos dintr-un sertar un pix și vreo douăzeci de coli A4 pe care erau trecute toate păcatele lumii noastre căzute (în număr de 390, după Îndreptarul părintelui Cleopa Ilie) și l-a invitat să ia loc la masă și să le sublinieze pe toate pe care le-a comis de la ultima spovedanie. "Păi e prima dată, că n-am mai fost", a mărturisit Pichi. "Nu-i nimic, doar să ai răbdare să le citești cu grijă pe toate și să te gândești bine, că mintea omului uită. Nu te grăbi și mai ales nu ascunde nimic, că aici nu te judecă nimeni." Apoi m-a rugat pe mine să rămân cu el până termină, să-l ajut dacă nu înțelege ceva, că el are de mers la Canonul Mare. "Nu durează mai mult de trei ore. Când termin, vin aici și facem toată rânduiala de spovedanie, bine?" Pichi m-a acceptat fără mofturi și mi-a și spus repede un banc, când eu m-am prezentat politicos: "Vă salut, pe mine mă cheamă Sergiu" (pe el aveam să aflu cum îl cheamă abia la despărțire, când l-am întrebat eu: "După buletin mă cheamă Petru Vodă, da' n-are legătură cu mănăstirea asta. Așa i-o plăcut lu' taică-miu, că lu' tataie tot Vodă-i zicea lumea. Nevastă-mea-mi zice Pichi. Pichi Blaindăr, că eram nebun după serialu' ăla").
- Știi bancu' cu "pe mine mă cheamă Radu"?, mă ia Pichi repede, când rămânem singuri.
- Nu, i-am răspuns râzând anticipat. Era clar tipul de om care știe să spună un banc.
- Fii atent: un oltean se suie-n tren. În fața lui, pe banchetă, un ardelean, adormit. Pornește trenu', se trezește ardeleanu' și imediat se-ntinde după traistă. Scoate-un pachețel, taie frumos cu brișca niște pită, o bucată de brânză și câteva feliuțe de slană, înghite totu' cu poftă și la urmă destupă o sticlă și gustă și-o pălincuță. Apoi se culcă la loc. Olteanu', flămând și el săracu', da' fără nimic în traistă, îl bleastămă-n gând: au, ce poftă-mi făcuși, fir-ai a dracu' să fii tu cu răchia ta cu tot. Mai merg ei, trenu' oprește iar, iar se trezește ardeleanu', iar scoate pachetu', aceeași mișcare. Olteanu', au-au-au muică!, mor pe lângă ăsta, dacă mai face-o dată, intru-n vorbă cu el. Trenu' pornește, ardeleanu-adoarme, olteanu' cu ochii pe el, ca câinele pe stăpân. Și iară oprește trenu', iară gustărică, pălincuță, tot tacâmu'... Olteanu' gata, hotărât, își face curaj, zâmbește frumos, ca omu' vesel, cu chef de vorbă, zice: "Bună ziua! Pe mine mă cheamă Radu!" La care ardeleanu' se uită lung așa la el și zice: "No... apă' dacă te cheamă... du-te!".
Râdem amândoi binedispuși, îmi amintesc și eu un banc, tot cu unii într-un tren, îmi vine să i-l zic, așa, la schimb, dar mă abțin. Mă ridic și-i zic că ies oleacă, să-l las să-și facă treaba. El apucă teancul de hârtii, dar până să ajung eu la ușă, mă și cheamă înapoi:
- Auzi, tati, ia mai stai oleacă, că eu nu prea-înțeleg ce zice-ăștia aicea.
Mă-ntorc, mă aplec peste umărul lui, citesc:
1. Am păcătuit cu încrederea prea mare și nesocotită împotriva lui Dumnezeu, zicând că El este milostiv și mă va ierta și pentru aceea pot să păcătuiesc mereu.
- Adică faci păcate fără să-ți pară rău și fără să-ncerci să te lași, îi explic și eu cum pot.
Pichi dă din cap, subliniază, citește mai departe. "Și asta?"
2. Mi-am pus în minte ca să păcătuiesc cât voi putea, zicând că mă voi pocăi la anul, la bătrânețe, pe patul morții. Am zis că dacă va voi Dumnezeu mă voi mântui, iar dacă nu, mă va pierde.
- Tot așa: că amâni cu spovedania și nu vrei să te îndrepți și tot aduni păcate.
Ezită, se tot gândește, ceva nu-i convine, clar. Pare nemulțumit, nelămurit, dar până la urmă îl subliniază și pe ăsta. Mai departe:
3. M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, că tot nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu.
De data asta nu mai cere explicații, se uită la mine сu un soi de exasperare:
- Auzi, fratele meu, eu sincer îți spun: am venit aicea de gura lu' nevastă-mea, că eu... numa' la Dumnezeu nu stă mintea mea. Păi de unde, la ce viață am avut. Bine, și nevastă-mea săraca, vai de steaua ei, că pân-la șaișpe ani, când am luat-o eu, a mâncat numai gunoaie și bătaie. Da' la ea, de când cu accidentu' cu copilu'... Cât a stat la spital i s-au arătat tot felu', îngeri..., mi-a povestit, plângea de rupea, n-avea-i cum să n-o crezi. Că a stat Măicuța Domnului pe marginea patului ei și-a mângâiat-o și i-a spus cum e bine să trăiască pe pământ... La patu' meu nu știu să fi stat vreodată Taica Dumnezeu la taină cu mine, decât cât i-am mulțumit eu că mi-o trăit femeia și copilu', că Răzvănel era-n burtă la mă-sa și ea era la volan când a intrat nebunu' ăla-n ei. Când au scos copilu' din ea la spital, Răzvănel n-avea nici un kil, era cât un pui de iepure jupuit, puteai să-l ții în palmă. Da' i-au băgat toate tuburile alea-n el și l-au ținut la clocitoare până o-început s-arate-a om. Și-acuma are douăjcinci de ani și un metru optzeci, merge la bazin, trage de fiare, cântă cu orchestra, are copiii lui, nu zic că n-a fost minune de la Dumnezeu. Ștrandurile doar pentru el le-am luat, să aibă afacerea lui, că mă-sa nu-l vrea la porci, cu mine. Treaba mea-i să am grijă de ei, nu de păcatele mele, da' regina mea vrea acuma să mă pocăiesc, că ea știe cel mai bine câte nefăcute am făcut la viața mea... Că doar ne știm de copii, ea n-avea nici 6 ani, eu oleacă mai mare, am fost la orfelinat împreună 4 ani, până m-au trimis pe mine la școala de corecție. Că tot pentru ea era să fac moarte de om cu scorpia aia de directoare, că prea o dușmănea, din 'țigancă' n-o scotea, da' regina mea nu-i decât pe jumate țigancă, că ta-su o fost blond cu ochi albaștri, chit că n-o stat cu mă-sa nici până să i se nască copilu'. Directoarea, să nu-și strice ea unghiile și coafura, ne punea pe noi să-i executăm pedepsele: tu bate-l pe ăla, tu bate-o pe aia, numai îți punea bastonu' de cauciuc în mână și ea doar stătea și număra loviturile. Da' când m-a pus pe mine să dau în iubirea vieții mele am văzut negru și-am cocoșat-o cu bătaia pe cucuvea, cu morții ei cu tot. La 12 ani m-au trimis la școala de corecție și-acolo era junglă, tată, da' nu-mi era de mine, mi-era că rămăsese sărăcuța singură-n orfelinat pe mâna cucuvelei. Păi știi de ce-a bătut-o prima oară? Abia o aduseseră, i-a plăcut copilului uniforma aia albastră de i-au dat-o și a-îmbrăcat-o-n zi de duminică, dimineața la careu. N-aveam voie cu uniforma decât la școală, duminica nu, da' ea de un' să știe? A sărit cucuveaua, i-a răsucit mâna la spate și i-a dat cu pumnu' tare între coaste, de i-a tăiat respirația. Plângea, săraca, se vedea numa' groaza pe fața ei. Atuncea-n ziua aia m-am jurat s-o păzesc, să am grijă de ea. A avut ea mai mult de mine. Păi tu de unde crezi că știu eu să citesc, că mă dădea-învățătoru' cu capu' de tablă până umplea tabla de sânge și eu tot nu țineam minte literele-ălea. Trei ani mi-o luat să termin alfabetu', că ce-învățam într-un an uitam în vacanță. Dacă nu era ea să mă-nvețe, nu-l știam nici azi. Ce să subliniez acuma păcate? Da, am făcut. Am furat, am băgat oameni în spital, pe unu' l-am băgat chiar în mormânt. O căzut rău și și-o crăpat capu' de-o bordură. Da' din pumnu' meu o căzut, făptaș sînt eu. Dacă nu era regina mea, în iad rămâneam, numa' prin pușcării trăiam. Acuma am familie, am afaceri, avere... Pentru ea le-am făcut, ea m-o cumințit. Nu-s bețiv, nu-s curvar, nu mă mai ating de prafuri, de poker, de zar... Mergem împreună în vacanțe, îi cumpăr tot ce vrea ea, o duc numa' la hoteluri scumpe... Ea se bucură ca un copil, îi place, se descurcă, știe engleză, italiană, spaniolă, că am umblat mult, am bătut toată Europa. La început i-a fost greu, cerșeală, muncă pe nimic, adunat de prin gunoaie. Eu am ciordit tot ce-am prins, am făcut cărăușie la mafioți, am fost bodyguard, paznic, șofer, orice numa' s-o scap de viața aia. Acuma mă învață ce să cer la restaurant, mă duce la masaj, la saună, mă îmbracă de la magazine de firmă. Da' nu pentru asta trăiește ea. Acasă merge la biserică, la adventiștii ei, vorbește la oameni, vin toți la ea, cu copii, cu boli, cu probleme. Acuma m-o făcut să-i promit că vin la mănăstire, la spovedit. Numa' că mi-e c-am venit degeaba... Ce treabă am eu cu ce scrie aici? Iartă-mă, fratele meu, că tu vrei să mă ajuți, da' n-ai cu cine... Îs nemâncat, nedormit, abia te văd... Nu, chiar, nu mergi tu mai bine la magazin aici, că au automat de cafea, ia-ți și tu ceva, adă și mie două cafele mari și ce mai au pe-acolo, o Cola, un Red Bull... Să nu mă ia somnu de la atâta spovedit.
Deschide portofelul, scoate o bancnota de 100 și mi-o întinde.
- Lasă, îi zic, am eu mărunt, că nu ia aparatul de astea mari.
- Ia banii, fratele meu, e o femeie acolo cu un copil mic, vinde busuioc, am văzut-o și ieri și azi, stă toată ziulica-n parcare, plimbă căruțu' ăla printre mașini, vai de capu' ei. Dă-i banii ăștia, zi-i că-s pentru copil. E frumoasă ca regina mea, râde tot timpu' la copilu' ei și se joacă cu el. Hai, du-te, poate termin și eu până se întoarce Petrică. E prietenul tău, așa-i? că v-am văzut împreună, vă cunoașteți de mult, se vede... Eu când l-am văzut pe Petrică am înțeles de ce m-a trimis moșu' la el și nu la altu'. Că Petrică o fost ca mine, l-am simțit eu. Tu ești altfel, ești om cu carte, le ai și tu pe-ale tale da' n-ai fost bagabont și bandit ca noi. Petrică e și el băiat fin, cu minte multă, da' nici lui nu cred că i-a fost prea ușor la spovedanie... Să nu-i spui ce-ți vorbesc eu, că poate nu vrea să știi și oricum, nu-i treaba mea. E bine că ai venit la el că n-are viață ușoară aici. Acuma du-te și adă cafelele alea, să terminăm aicea. După aia mai stăm, mai povestim, că doar de-aia am venit. Să ne mai ușurăm și noi inimile. Hai du-te, du-te, fratele meu, du-te... dacă te cheamă Radu...
Și-ncepe să râdă și râd și eu, da' parcă nu-i râsul meu.