Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți o povestire pe baza textului cu Pichi, descărcat de mine de pe Facebook - autor necunoscut. Textul se poate citi aici."
Un milion de pahare
Ramona Marin
Ramona Marin
Pichi o așteptă pe doamna Petru în fața coaforului modest de la parterul blocului. Nu este unul dintre saloanele acelea luxoase la care doamna Petru visează cu ochii deschiși atunci când își face plimbarea de seară. Ce i-or fi trebuit să meargă de colo-colo prin oraș visând cu ochii deschiși, apoi să vină încărcată de vise sparte în garsoniera ticsită de haine? Mai bine și-ar găsi undeva să lucreze, să aducă și ea un ban în căsnicia asta pentru care doar Pichi trage. Dar este doamna lui, doamna Petru, pentru care Pichi se dă peste cap de trei ori și îi satisface, modest și stângaci, toate cerințele. Recent a dus-o într-o excursie, pe cheltuiala familiei pentru care Pichi lucrează, despre care va povesti mult timp.
Pichi o așteaptă în blugii negri, decolorați de la spălările multiple, cu teniși perfect albi și cămașa ușor boțită la mânecile scurte. Are o mână pe volan, volanul îmbrăcat în piele al mașinii familiei Ionescu, familia bogată pentru care lucrează din ziua în care a cunoscut-o pe doamna Petru. Aduce un salariu modest, însă patronii îi permit anumite extravaganțe ce-i hrănesc obsesia de lux a doamnei lui. Pichi este mulțumit cu asta. Ai putea crede că este de-a dreptul fericit să-i ofere astfel iluzia bogăției.
Ca de obicei vine la coafor cu mașina neagră, lungă și joasă, proaspăt ceruită și aspirată. Doamna Petru deschide portiera în timp ce îi face cu mana coafezi și se trântește pe scaunul alb din dreapta. Cu degetele cărnoase, sugrumate de inelele, tinichele vopsite strident cu galben, atinge butoane și lasă amprente, își reglează scaunul și schimbă temperatura. Pichi o lasă, își lasă soția să trăiască, pentru cele zece minute parcurse de la coafor la ei în cartier, delirul unei vieți ce nu-i va aparține niciodată. Atât îi poate oferi. Iar pentru cele zece minute doamna Petru este mulțumită iar Pichi se simte important, mândru de viața pe care o duce.
Ajunși în cartierul ascuns sub gunoaie aruncate la întâmple, cu blocuri scorojite și balcoane asimetrice, își întorc fața din feerie. Prin pupile le intră realitatea demolând fragila mulțumire ce-i încerca mai devreme. S-au întors în sărăcia pe care nici coafeza nu o are.
Pielea lui Pichi se strânge la auzul portierei cu putere trântite în urma doamnei Petru. Coboară cu teamă pentru a verifica partea dreaptă, ușa, pragul, geamul, chiar și roata. Se urcă rapid la volan și pleacă lent. Înainte să o parcheze în garajul familiei Ionescu scoate o cârpă moale din buzunar și șterge unde a atins doamna Petru mai devreme, reglează scaunul și setează clima. O privește cu satisfacție în timp ce o lasă adormită printre alte mașini.
Pleacă cu privirea numărând pavelele, pe urmă pietrele drumului, perechile de tălpi din autobuz și, într-un final, scările până în dreptul ușii. Mușchii i se relaxează scurt înainte să se contracte din nou dureros. Singurul lui moment de relaxare este acolo, țintuit în fața ușii, înainte să apese clanța desprinsă de pe ușa de lemn. Singura ușă de lemn din scară. Și-ar fi dorit să o schimbe, ar fi putut, însă doamna Petru hotărâse că este vital să-și cumpere o haină din blana. Încă una. Pe cea veche o purtase deja cinci sezoane, mult prea mult pentru o "doamnă din lumea bună". Și-ar mai fi dorit să zugrăvească bucățica lor de casă, însă doamna lui avea nevoie de farduri noi, culori de ruj în trend și un rimel ce să ofere mai mult volum genelor. Ar fi vrut și el blugi noi, însă doamna Petru hotărâse că nu sunt o prioritate. Pichi accepta, cu capul plecat, tot ce se hotăra. "Nu am eu cap pentru astea" se gândea adesea. Așa că se conforma umil, lăsându-și dorințele pentru altă dată.
În fața ușii închise își permitea un minut să zăbovească. Era singura lui clipă în care urechile nu-i zumzăia în nesfârșitele comenzi sau reproșuri fără noimă. Se transformă, fără să știe, într-un puț infinit în care să se verse angoasele unor minți prea pline. Pline de griji, cifre, nevoi sau insuficiențe.
El este Pichi, cel pe care doamna Petru îl face să pară bărbatul de un milion de pahare pline cu șampanie, dar care nu poate să-și cumpere nici măcar unul din plastic.