În 2015, Gina Călinoiu a început să lucreze și cu compania franceză le Balagan retrouvé și a participat la două spectacole ca actriță și regizor. În Germania, a apărut pe scenă în producția werkgruppe2 Gypsies la Staatstheater Braunschweig, înainte de a se alătura Staatsschauspiel Dresda ca membru permanent al ansamblului începând din sezonul 2017/2018 și până în prezent.
În 2018, Marina, un scurtmetraj al werkgruppe2 în care Gina Călinoiu joacă rolul principal, a primit premiul Golden Dove pentru cel mai bun scurtmetraj documentar și Healty Workplaces Film Award pentru cel mai bun documentar pe tema muncii la DOK Leipzig 2018.
*
Heimat. Europa
Heimat. Europa
Heimat - care să fie cuvântul potrivit în limba mea? Deja încercând sa dau un răspuns am și pus o întrebare și da, in ultimul timp întrebări despre identitate, despre teatru mi-au ocupat mult gândurile, chiar foarte mult. Așa că întrebată dacă vreau să scriu despre tema Heimat. Europa am răspuns fără ezitare afirmativ. Și totuși, iată-mă, exact ca interlocutorii lui Socrate, cum pe măsură ce reflectez la aceasta temă realizez că nu prea știu, sau că tot ceea ce credeam că știu se topește, se contrazice, se cere interogat, definit și redefinit.
Mai bine îmi asum că nu știu nimic și întreb, mă întreb.
Deci: care să fie cuvântul potrivit în limba mea? Nu cred că se poate traduce... că să exprimi Heimat în limba română trebuie să folosești mai multe cuvinte: patrie și neam românesc. Pentru că atunci când spun Heimat - eu văd nu numai spațiul geografic în care m-am născut, văd și istoria, tradițiile, cultura neamului meu românesc. Sunt și mă simt ca suma tuturor acestor componente... imagini legate de locul natal, al copilăriei, de familie, de chipurile oamenilor dragi, de cântece, sunete, obiceiuri, vorbe, limbă, năzuințe, senzația de iubire și căldură umană, de ospitalitate, o simplitate și bucurie a ființei așa de frumoase că devin complexe, anii de școală, profesorii, teatrul, actorii... Și dorul ăsta care se ridică în sufletul meu când mă gândesc sau când rostesc Heimat vine și mai de departe, este legat de spiritul locului și al oamenilor care l-au locuit, pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut și doar i-am moștenit. Le-am moștenit memoria, tradițiile, spiritualitatea, cultura.
Și apoi vine o altă întrebare. Dacă Heimat este legat doar de patrie și de neam de ce atunci în viața mea, ființa mi-a tresărit și m-am simțit acasă doar întâlnind oameni cu care am lucrat în teatru și care nu aveau de a face nici cu neamul meu cel românesc, nici cu locul în care m-am născut, am crescut și care m-a format?
Pentru mine (și asta doar pentru că pornesc nu de la ce se cunoaște despre această temă, ci doar de la ce știu eu, ce cunosc eu) mai este un Heimat, unul spiritual, o dimensiune a sufletului și a creației. Teatrul este pentru mine Heimat pentru că el creează acel spațiu de întâlnire cu semenii mei unde îmi pot manifesta căutările și năzuințele, contradicțiile și dorul de frumos, de iubire, de creație, de bine, de umanitate, unde mă pot manifesta și unde valorile se pot manifesta. Sună metafizic și așa și este pentru mine - metafizic. Dar cum orice metafizică are nevoie de o fizică, Heimatul meu metafizic are ca spațiu geografic Europa. Așa a fost sa fie, așa s-a întâmplat. Nu a fost tot timpul așa.
Acest Heimat spiritual îmi ocupă ființa, pe el îl caut neîncetat și de el îmi e dor necontenit. Sentimentul ăla când te simți acasă, când știi că ai atins materia primă, mama universală doar citind o carte, sau ascultând o muzică, lucrând cu persoane de care nu te leagă nimic în sensul ăsta de neam dar pe care le recunoști și le simți aproape, pentru că sunt de acolo, din dorul tău de Heimat.
Căci lucru ciudat, Heimatul implică pentru mine, Dorul - pe care îl înțeleg ca o neliniște de a te simți străin de tine însuți și de ceea ce ai tu mai bun, ca conștiință a faptului că există ceva în noi mai adânc decât noi înșine.
Heimatul este acea dimensiune ideală pe care odată, la un moment dat, am cunoscut-o, am pierdut-o sau lăsat-o în urma și la care năzui mereu, ca la un fel de reîntregire a sinelui. Ca Itaca lui Odiseu, căci da, are legătură cu călătoria, cu experiența. Pleci de la ceea ce iți este familiar, individual, heimatul tău și faci această călătorie inițiatică, în sine sau în afara sinelui. Cercuri concentrice care se lărgesc și înmulțesc odată cu trecerea timpului și a experienței trăite. Aceasta distanță creată de timp și experiență face posibilă privirea înapoi, cunoașterea și mai ales recunoașterea.
Și apoi un alt gând: Motivele pentru care cineva părăsește Heimatul sunt foarte diferite. Cel al lui Odiseu cel puțin e foarte diferit de al meu... da, da, nu doar pentru că aparții și te tragi dintr-un loc, poți identifica acel loc cu Heimatul - sunt situații în care locul de apartenență a fost din motive politice, economice sau sociale unul nefast. Trăind copilăria și o parte din pre-adolescență într-un sistem comunist, închis și restrictiv deși foarte fericită din perspectiva familiei și chiar a grupului social privit la scară mică, am avut tot timpul dorința de a pleca, de a călători dincolo de granițele țării mele. Bineînțeles, restricțiilor politice ale vremii li s-au contrapus natura și neliniștea mea artistică care implicau oricum o nevoie, aproape o necesitate de a transcede limitele geografice și temporale. Așa că în cazul meu călătoritul și mutatul dintr-un loc în altul au părut ceva organic. Și nu au avut tot timpul de a face cu posibilitatea de a locui sau călători într-un anumit loc ci mai ales cu nevoia, chemarea către spații care mi-ar fi putut crea și împlini heimatul artistic.
Dar aș fi procedat oare altfel dacă aș fi avut de ales? Iată o întrebare al cărei răspuns nu îl voi cunoaște niciodată căci din punctul meu de vedere Heimatul meu nu mi-a permis această posibilitate de a alege. Am trăit într-o țară, România, care 45 de ani a străbătut o dictatură comunistă - a cărei principală consecință eu am resimțit-o la nivel de mentalitate. O mentalitate a minciunii practicate la scară largă, a furtului și a înșelăciunii, o mentalitate care încă și în momentul prezent îngăduie și chiar încurajează încălcarea sau neaplicare drepturilor de bază ale democrației europene - egalitatea de gen, de muncă, de salarizare, în care corupția dictează valorile. Nu vreau să deschid prea mult acest aspect, sunt oameni în a căror țară au loc războaie sau trăiesc conjuncturi mult mai grave decât cele pe care le-am trăit eu și și poate totuși acești oameni aleg să rămână în Heimatul lor. Totuși, după ce mi-am petrecut copilăria, tinerețea și o bună parte din viața adultă în țara mea, în cele din urmă am plecat. Nu mi s-a părut că am ales să plec, ci că mai degrabă am fost împinsă către aceasta alegere, că Heimatul meu nu îmi mai dădea posibilitatea să fiu în contact cu propria-mi ființă, sa evoluez, să mă împlinesc. Sunt întrebată des: De ce ai plecat? Răspunsul la această întrebare se regăsește pe de o parte în aceste rânduri și pe de altă parte continuă să se scrie odată cu desfășurarea vieții mele.
Trăind azi într-o Europă în care - cel puțin în țările membre - există libertatea de a călători, de a locui și de a munci, pot afirma că Europa a devenit Heimatul meu. Mai mult decât atât, este pentru mine un Heimat dinamic, recreabil, în care atât vechiul cât și noul, ceea ce este străin, necunoscut își face loc, se integrează, se completează întregindu-l. Heimat implica ambivalența de a fi înțeles și de a fi neînțeles, are legătură cu amintirea ideală a locului copilăriei - ce este cunoscut și familiar - dar și cu viitorul - necunoscut, nou, străin.
Așa că, prin existența mea activă - provoc și contribui la această Europă pe care o numesc Heimatul meu și în care copilului meu crește și se dezvoltă. Pentru că îmi doresc ca cel puțin în cazul copilului meu, energii și ani de zile să nu fie irosiți în căutarea ideală a spațiului geo-sociopolitic unde valențele și capacitățile cuiva să poată fi exprimate, valorificate, apreciate, răsplătite.
Și de aceea îmi construiesc permanent Heimatul.
Mă reîntorc la prima întrebare: care să fie cuvântul în limba mea? CUVÂNTUL... da, poate mai mult ca orice Heimatul are de a face cu cuvântul, cu limba. Cum am spus, datorită UE, de-a lungul vremii mi-am regăsit și reconstruit Heimatul în diferite locuri geografice și în relațiile cu oamenii pe care i-am întâlnit și care mi-au creat acest sentiment de apartenență, de familiaritate, de reîntregire a ființei.
Și totuși relația asta aproape de interdependență dintre Heimat și limbä, cuvânt - vorbit sau scris - nu am simțit-o nicăieri mai puternică decât la acest nivel.
Să trăiești și să vorbești într-o altă limbă decât limba ta maternă este o experiență complexă, plină de provocări, recompense, frustrări. Această experiență devine azi, într-o Europă cu o piață unică care urmărește garantarea celor "cele patru libertăți", o practică din ce în ce mai des întâlnită. Să joci teatru însă într-o altă limbă este deja ceva cu mult mai complicat. Căci a te exprima în teatru prin cuvânt implică ceva ce depășește libertatea de gândire, conexiunile mentale și exprimarea fluentă într-o limbă străină - și anume implică capacitatea de a transmite imaginea și circumstanțele active din spatele cuvintelor rostite, a Viului. Să faci invizibilul, vizibil.
Când m-am mutat în Germania, nu vorbeam limba germană deloc. O luna jumătate mai târziu aveam prima mea premieră și jucam în limba germană. În Franța am jucat ani de zile spectacole de câte trei ore în care textul era la fiecare spectacol improvizat. În Italia am improvizat în italiana, În Polonia am jucat în engleză...
Există un personaj în Rinocerii lui Ionesco care la un moment dat se întreabă: "Poate trebuie să le învăț limba... sau ei să o învețe pe a mea? Dar ce limbă vorbesc eu? Care-i limba mea? Franceza să fie? Ce spun?" Așa mă simt eu câteodată. În efortul ăsta de a mă integra, de a aparține, învăț mereu limbi noi, visez în limbi diferite, fac analogii în limbi diferite, îmi educ și antrenez creierul să facă tot felul de conexiuni și totuși câteodată nu îmi amintesc în nicio limbă cum se numește ceva, nici măcar în limba mea. Oricât de bine mi-aș însuși o altă limbă, posibilitatea ca ea să îmi devină Heimat, îmi pare foarte îndepărtată. Căci nimic nu suna mai familiar și mai Heimat ca cuvântul rostit în limba română, limba mea. Îmi vine imediat cuvântul 'mama' în minte și apoi, Sorescu cu Iona lui: "Mamă, mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu." (Marin Sorescu - Iona).
Să nu ne speriem... să ne naștem mereu... Cred că pentru mine Heimatul este cumva ceea ce îmi este individual și ceea ce port cu mine prin viață și prin lume și pe care îl reîntregesc iar și iar, ca o re-naștere. Am lucrat la un moment dat pe Decameronul lui Dante și versurile astea îmi tot revin în minte:
Spre-amiaza vieții noastre muritoare
ajuns, într-o pădure-ntunecoasă
mă rătacii pierzând dreapta cărare.
Sinele creat de o lume care s-a deschis în afara și înlăuntrul tău, datorită faptului că ai putut pleca din locurile dragi, să cunoști alte locuri, alți oameni, alte limbi și alte culturi. Aceasta 'dreaptă cărare' - căutarea ei, aflarea ei, recunoașterea ei, înțelegerea ei, menținerea ei, reconstruirea ei, reîntoarcerea la ea - reprezintă pentru mine cumva datoria fiecărui individ ca ființă umană. În memoria și cinstea semenilor, aspirațiilor și a luptelor care s-au dat pentru ca noi ca umanitate să progresăm, căci așa cum spunea Jose Ortega y Gasset "a fi om înseamnă tocmai a fi mereu pe punctul de a fi". (Jose Ortega y Gasset, El hombre y la tente, 1957). Îmi place așa de mult acest gând filosofic că este aproape ca o mantra pentru mine. Și deși ca imagine când spui... a fi mereu pe punctul de a fi, pare că implică o poziție expectativă, de pregătire pentru ceva dar nu de acționare pentru sau în sensul a ceva, eu înțeleg asta ca un proces de facere, de ființare, de împlinire care are loc, se petrece cu tine în fața celorlalți și printre ceilalți. De aceea îmi și place mult acest gând căci întâlnește ceea ce mă interesează în teatru, credința mea - care este descoperirea și dezvăluirea sinelui cu ajutorul și prin intermediul textului, al partenerilor, recreerea acestui hic et nunc (aici și acum) de fiecare dată, cu spectatorii care împart același aer cu tine, "aerul de sub aripă" (Nichita Stănescu, poet ).
De asta revin și afirm: Teatrul este Heimatul meu. L-am regăsit în cărțile făcătorilor de teatru, ale lui Stanislavski, Grotowski, Brook - dintre toți doar pe Brook am ajuns sa îl întâlnesc și cu toate astea cât de vii i-am simțit și îi simt încă pe ceilalți! Morții ăștia îmi vorbesc câteodată mai tare decât toți viii la un loc și deși sunt de multa vreme plecată din țara mea și singură, datorită lor nu m-am simțit niciodată însingurată.
Desigur Teatru-Heimat e un ideal, mereu ceva către care tind, pe care doar uneori îl ating și de care îmi e mereu dor. Dar în teatru, Heimatul l-am regăsit atât în școală de teatru și teatrul din România cât și în pedagogia regizorului rus Anatoli Vassiliev, în anii petrecuți cu el în rezidența din Wroclaw și Veneția, în colegii-actori și spectacolele pe care le-am făcut în Franța și azi, în Germania.
Heimat. Europa - un paradox conceptul asta! Tot încercând să îl definesc îl simt mai degrabă ca pe un fenomen. Mă face să reflectez, să mă întreb, să mă uimesc și în același timp mă invită și obligă la acțiune. Cred că Niels Bohr zicea: Ce minunat este că am dat peste un paradox; de acum putem spera că vom face progrese. Progres? Nu știu, poate prefer evoluție. Așa, toate direcțiile sunt deschise și depind de noi, de noi toți.