Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."
Numismatica vieții
Dragoș Duțulescu
Dragoș Duțulescu
Imediat după ce au aflat diagnosticul, Smaranda și Lucian au decis să continue să vorbească deschis unul cu altul, așa cum făcuseră și până atunci. Însă, cu timpul, Smaranda a început să se îndepărteze de el. Discuțiile lor se transformau din ce în ce mai des în ceartă și, inevitabil, se terminau în lacrimi. Cum, necum, ajungeau să folosească același set de replici, furate parcă dintr-un scenariu absurd:
- De ce ai vrea să mai stai cu mine? De ce ți-ar mai plăcea de mine? Mi-a căzut tot părul. Nu mai sunt frumoasă. Mă voi degrada și, cu siguranță, nu voi mai fi nici normală la cap.
- Pentru că aș vrea să fiu cel care să îți spună în fiecare seară povești de noapte bună care să te ajute să visezi frumos. Iar, a doua zi, să mă lași să te țin de mână și să căutăm împreună motive care să te facă să zâmbești.
- Nu cred că doar cu poezie o să fie totul mai bine. Trebuie să înțelegi că vom cheltui mulți bani pentru tratamentele mele. Cum crezi că vom rezolva asta? O să fiu o povară.
Cu toate astea, nimic nu anunța întregul șir de întâmplări ce avea să pornească de la un simplu titlu de email: "Iartă-mă! Totul o să fie bine". Asta a văzut Lucian pe ecranul telefonului, în acea după amiaza de iunie, în metrou, în timp ce se întorcea de la birou. A simțit cuvintele acelea ca pe un pumn în stomac. Picioarele au început să-i tremure. S-a așezat pe podeaua vagonului și a început să citească mesajul. Nu a putut să parcurgă decât primele fraze...
... Azi dimineață am decis să uit momentele în care mă îmbujoram atunci când alergam după tine. Doar așa cred că voi putea să te las liber și în pace. Stai liniștit. Am ajuns într-un loc în care voi avea timp pentru exercițiile de liniște după care am tânjit în ultima vreme. Am atâta nevoie de liniște pentru a fi pregătită de vizita mătușii mele. Știu că mi se va face dor de tine. Tocmai de aceea m-am închis într-un fel de cameră fără ușă pentru a nu mai putea fugi niciodată de acolo. Am doar o fereastră prin care pot număra pe cer toate lunile pline care mi-au mai rămas de văzut până la finalul sentinței mele. Mi-am făcut din cei patru pereți câte un punct cardinal către care mă închin cu ochii închiși. Vreau să fac pace cu tot. Vreau să scap de gândul că am fost lașă și egoistă și am fugit de tine...
... și ochii i s-au umplut de lacrimi. Simțea că i se golise capul. Un nod în gât îl sufoca și îi consuma fiecare sunet pe care ar fi vrut să-l urle de furie. Îl amețeau mii de gânduri ce se nășteau din tot atâtea direcții cu final necunoscut. Unde să o caute, oare de ce a plecat așa, pe neașteptate, pe cine să sune și să ceară ajutor? Era clar că a-i implica pe părinți în acest moment nu a ar fi fost o idee bună.
Încercând să se liniștească și să gândească limpede, și-a amintit că doctorul le recomandase centrul oncologic Hospice, din Brașov. Smaranda le cunoștea foarte bine cauza. Contribuise cu mulți bani de fiecare dată când Delia, prietena ei cea mai bună, alerga maratoane sau semi maratoane pentru a strânge fonduri pentru cauza asociației. Doar acolo ar putea fi, și-a zis Lucian și a căutat pe net numărul lor de telefon. A sunat la ei imediat ce a coborât din metrou. O găsise. Smaranda se internase la ei în acea dimineață. A aflat că ea începuse să facă demersurile cu mult timp în urmă. Dar vestea care i-a scurtcircuitat toate simțurile a fost că, la acel centru, primeau doar pacienți în fază terminală. Asta însemna că Smaranda putea să moară în orice clipă, poate chiar și până să ajungă el acolo.
Toți banii din lume nu mai au acum nicio valoare, se gândi Lucian. Îi spusese și ei, de atâtea ori, că banii nu pot cumpăra orice și că ar fi bine să o lase mai moale cu serviciul. Se zbătuseră până la vârsta aia (mai mult Smaranda) să depășească condiția părinților lor. La cei 32 de ani ai lor, reușiseră mai mult decât oricare dintre colegii de facultate. Se cunoscuseră în ASE, unde amândoi au descoperit că "fugiseră" de acasă cu același gând: să scape de viața de oraș mic și fără perspectivă. Ea, dintr-o familie de profesori din Bârlad și el, dintr-o familie de funcționari la primăria din Blaj. Au reușit să se angajeze în companii multinaționale încă din timpul facultății. Diferența dintre ei a fost că ea și-a dorit mai mult decât el o carieră de succes. Ce nu a știut, dar a aflat mai târziu și într-un mod pe care nu și-l dorește nimeni, a fost că toate astea aveau să vină cu un cost. Un cost pe care nu-l poți înțelege, pentru că nu este afișat la vedere, ca la piață. Nu a fost un cost de relație, așa cum se întâmplase cu alte cupluri, colegi de-ai lor. A fost un cost pe care banii, oricât de mulți ar fi fost ei, nu au avut cum să-l acopere. Stresul, lipsa somnului, mâncatul în fugă pe colțul mesei și cu ochii în laptop au fost doar câteva dintre motivele pentru care, la un moment dat, Smaranda a început să aibă o stare de sănătate care se degrada rapid. Și-a luat concedii în care nu s-a odihnit, deși asta își propusese. A început să ia vitamine. A plătit cu bani mulți tot felul de specialiști ce-și construiseră faima cum că ar reuși să oblojească stresul și anxietatea corporatiștilor. Din păcate, lăsându-se acaparată de perspectiva de "fata morgana" a carierei ce i se promitea la locul de muncă, Smaranda a ales să-și facă un set complet și amănunțit de analize, doar ca o ultimă soluție la problemele care se acutizaseră.
Lucian nu s-a mai dus acasă. A luat metroul în direcția opusă și a ajuns la Gara de Nord. Și-ar fi dorit să nu aștepte niciun tren. Dacă ar fi putut, ar fi alergat până la ea. Nu mai avea răbdare pentru șirul prea lung de opriri, în stații irelevante, ce avea să urmeze. Trenul lui avea o singură stație și își dorea ca timpul să treacă mai repede. Totul trebuia să fie pe repede înainte, mai puțin viața Smarandei. Încercase să o sune din metrou, dar telefonul îi era închis. Atunci își aminti, din nou, de email-ul ei. Și-ar fi dorit și el să aibă parte, acum, de un exercițiu de liniște. Să fie un moment în care, cumva, să se conecteze la un alt nivel cu Smaranda. Să poată să o încurajeze, să poată să o mângâie și, de ce nu, să-i dea din zilele sau orele sau minutele lui. Să o țină în viață măcar până ajunge el acolo pentru a o mai putea ține încă odată de mână.
Era ultimul tren care pleca spre Brașov. Părea că nu va fi aglomerat. S-a urcat în vagon și a căutat un compartiment gol în care să nu-l deranjeze nimeni. Și-a aruncat rucsacul sus, pe suportul de bagaje, și s-a așezat într-o poziție confortabilă pe bancheta pe care o cunoștea atât de bine din călătoriile făcute în studenție. Ce vremuri! Atunci nu prea aveau bani de dat pe bilet și tot farmecul acelor călătorii era "mica înțelegere" cu nașul. Din păcate, vremurile s-au schimbat. Și ei s-au schimbat. De când Smaranda devenise director, îi dăduseră mașină și nu mai călătoreau cu trenul. Pierduseră socializarea cu prietenii și distracțiile pe care le aveau în personalul de Predeal. Și nașii se schimbaseră, se gândi Lucian. Nu mai aveau cleștii ăia cu care capsau biletele groase din carton maro. Acum au cititoare de cod QR. Oare cum or mai face nașii bani acum? Oare s-o mai putea negocia cu ei? se întrebă el după ce nașul îi verifică biletul. Era obosit. Așa că, decise să se așeze și mai confortabil pe banchetă și să închidă puțin ochii. Dacă fura măcar o oră de somn și tot era bine. Nostalgic de la amintirea cu nașul, Lucian simțea că tot ce se petrecea în jurul lui părea să aibă legătură cu Smaranda.
I se păru că nu dormise mai mult de un sfert de oră când, la un moment dat, simți că nu mai este singur în compartiment. Buimac și ușor deranjat se uită la cele trei bătrâne care stăteau liniștite și-l priveau de pe bancheta alăturată. Deși erau destul de diferite, femeile arătau ca și cum ar fi surori. Toate aveau un farmec aparte și o aură specială, de liniște. I se păru straniu că una dintre ele ținea în brațe o pușculiță aurie, în formă de porc, în care, la fiecare zgâlțâit al vagonului, se auzeau zdrăngănind monede. Se ridică ușor în capul oaselor și, din instinct, le salută. Ele îi răspunseră la salut și una dintre ele îl întrebă:
- Domnule, dacă nu vă supărați, v-am auzit vorbind în timp ce dormeați, îi spuse cea care părea a fi sora mai mare. A fost un vis urât?
Puțin nedumerit, Lucian se gândi: oare de când stau femeile astea aici și mă urmăresc? Oare ce oi fi zis în somn? Nu se simțea pregătit și nici dispus să împărtășească cu nimeni situația lui și nici stările prin care trecea. Se gândea la Smaranda și se ruga ca totul să fie bine. Adică atât de bine cât ar mai fi putut fi în cazul ei. Se hotărî, într-un final, să vorbească cu bătrânele. Mai mult din respect și pentru a face să treacă mai ușor timpul.
- Sunt obosit și cred că din cauza asta am vorbit în somn. Merg la Brașov, să mă întâlnesc cu iubita mea, zise Lucian.
- Tot acolo mergem și noi, spuse cea care părea a fi sora mijlocie.
- Adică, la Brașov? încercă Lucian să lămurească și mai mult situația.
- Da, la Brașov. Mergem la Smaranda, spuse cea de-a treia și apoi le privi pe surorile ei pentru a primi confirmarea că nu vorbise prea mult și prea devreme.
Lucian rămase blocat și se frecă la ochi pentru a se asigura, din nou, că este treaz. Numele Smarandei pronunțat de acea străină era ultimul lucru la care se aștepta. Fusese o zi nebună și încercă să se asigure că această confuzie este doar a lui.
- Smaranda Cristea? Nu poate fi atât de mare coincidența, încercă el să clarifice situația.
- Da, Smaranda Cristea. Pot spune că "ne leagă același fir" încă de când s-a născut, răspunse sora mijlocie cu un zâmbet plin de subînțeles în colțul gurii. Putem considera că suntem un fel de mătuși pentru ea.
Stai, își zise atunci în gând Lucian. Parcă îmi amintesc ceva despre o mătușă din mesajul Smarandei. Zicea că o s-o viziteze o mătușă.
- Așaaa, acum înțeleg. Mi-a spus ceva despre o vizită. Dar mi-a spus că o va vizita "o" mătușă. Scuzați-mă dacă vi se pare nepotrivită întrebarea, dar cu care dintre dumneavoastră trebuie să se întâlnească? întrebă el, ușor jenat.
Bătrânele se uitară una la cealaltă și, într-un final, cea mică se hotărî să răspundă:
- Cu mine, dragă Lucian. Mi se spune Curmătoarea. Rolul meu este să decid cât de lung o să fie firul ăla despre care îți povestea sora mea mai devreme.
Deși îl văzu pe Lucian rămas cu gura căscată de uimire, continuă, prezentându-și surorile:
- De când ne știm, noi trei mergem împreună peste tot. Fiecare își vede de treaba ei, atunci când îi vine rândul. Cea mai mare dintre noi este ea, și arătă spre cea care inițiase întreaga conversație. Ea este Torcătoarea. Ea pregătește fuiorul de lână din care, sora noastră mijlocie, Depănătoarea, va toarce firul. Este firul pe care îl dăruim fiecărui nou născut pentru a-l urma, cu speranța că vor reuși să deslușească tainele echilibristicii destinului.
- Adică... vrei să spui că... voi sunteți ursitoarele Smarandei? zise, cu un ton ironic, Lucian. Ha, ha, ha! Cred că sunt foarte obosit și visez. Bine. Atunci, dacă tot e un vis, haideți să jucăm jocul ăsta în continuare. Spuneți-mi ce rol are pușculița?
- În tot acest timp în care am urmat-o pe Smaranda de-a lungul firului pe care i l-am tors, noi strângem în pușculița asta toate monedele cu care viața a răsplătit-o.
- Glumiți? Monede? Credeți că Smaranda s-ar mulțumi să fie răsplătită cu monede?
- Dacă nu crezi, Lucian, îți pot spune povestea fiecărui bănuț din pușculiță, zise atunci Curmătoarea cu o voce șoptită și cu o atitudine de om înțelept. Uite! De exemplu, astea sunt cele șapte monede din cristelnița de la botezul ei. Am păstrat și câțiva bănuți de la ruptul turtei. Știai că ea a ales de pe tăviță, printre altele, și banii?
Lucian era din ce în ce mai confuz, dar ce auzise despre ruptul turtei i se părea foarte cunoscut. Tatăl Smarandei, om credincios și păstrător de tradiție, vorbea destul de des la mesele din familie despre acel moment din viața fiicei lui. Le zicea: "Vedeți mă că e adevărat? Ce alegi de pe tăviță la ruptul turtei îți este apoi sortit. Smaranda a ales banii și uite, are tot ce-și dorește. Nu-i lipsește nimic. A ajuns bine fetița mea, la București".
- Mi-a fost mai greu să țin socoteala monedelor primite pentru fiecare dinte care i s-a schimbat, continuă ursitoarea. Cred că am reușit să păstrez vreo cinci, sau șase. Cu restul au fost plătite dorințele Smarandei. La 18 ani. Atunci când începuse deja să viseze la Feți Frumoși. Ea credea cu tărie că dacă o să arunce monede în fântâna de la țară i se vor îndeplini dorințele.
Toată această rememorare a vieții Smarandei cu ajutorul unor monede i se părea extrem de ciudată. În același timp o simțea și tămăduitoare. Se putea gândi la iubita lui într-un alt fel. Trăia un sentiment de bine.
- Frumoasă colecție, o încurajă el pe bătrână. Mai sunt și alte monede pe acolo?
- Bineînțeles că mai sunt. Smaranda a avut o viață "bogată", dacă înțelegi ce vreau să spun. De exemplu, am în pușculiță monedele pe care le-a primit pentru fiecare dintre buburuzele pe care le-a sărutat și pe care le-a lăsat să zboare după ce le-a șoptit dorințele ei. A primit monede și pentru fiecare dintre furnicile care invadau curtea în fiecare primăvară și pe care nu le-a omorât atunci când o îndemna bunica ei. Știi doar că furnicile aduc bogăție. Însă, cei mai mulți bani i-a strâns la umblatul cu Sorcova. Tare se mai bucura când oamenii o lăsau să le ureze un an nou și spornic. Și, pentru asta, așa i-a urzit și ei soră-mea, Depănătoarea. O viață frumoasă și împlinită.
Lucian se lăsase purtat în fiecare din acele momente care i-o aduceau pe Smaranda mai aproape, jucăușă și plină de viață, așa cum o știa și el.
- Dar de ce mergeți acum la Smaranda? Ce treabă aveți cu ea? le întrebă Lucian, uitându-se atent la fiecare dintre ele, Lucian.
- Vezi tu, Lucian, răspunse cu calm Curmătoarea, a venit acel moment în care eu trebuie să-i fiu în preajmă. Firul ce i-a fost tors Smarandei, marcat de toate aceste monede din pușculiță, este un fir care se apropie de final. Eu sunt cea care trebuie să închidă lamele foarfecii peste firul vieții ei. Trebuie să mă asigur că ea va primi cea mai importantă monedă pentru călătoria pe care urmează să o facă. Ortul pe care trebuie să-l plătească luntrașului. Iar ortul ăsta este o monedă rară. Este moneda în care se transformă orice trifoi cu patru foi pe care-l găsești în viață.
- Dar Smaranda nu a găsit niciunul până acum și cred că ar trebui să o lași să-l găsească. Nu-i așa? întrebă, Lucian, ținându-și capul în palme, încercând să se gândească la o soluție pentru a mai câștiga timp pentru Smaranda.
Era liniște și nu primea niciun răspuns de la ursitoare. Își ridică capul din palme și observă că, pe bancheta din fața lui, nu mai era nimeni. Se simți atunci zgâlțâit ușor de umăr și auzi vocea nașului care-l anunța:
- În 10 minute ajungem la Brașov. Puteți să vă pregătiți de coborâre.
Își luă somnoros sacul și ieși pe culoar. Ascultând țăcănitul roților de tren i se păru, cumva, că deslușește și vocea Curmătoarei care încerca să-l liniștească:
- Vei ajunge la timp pentru a mai putea să o ții puțin de mână. Iar eu, pentru că ai iubit-o pe Smaranda așa cum și-a dorit atunci când arunca bani în fântână, îi voi pune în palma de care o vei ține tu, ortul pe care trebuie să i-l dea luntrașului. Tu ești trifoiul ei cu patru foi.