Poveștile trandafirilor

A fost odată un rege care se numea Oroles. Deși foarte tânăr, era înțelept, îngăduitor cu supușii săi și nemilos față de cei ce pofteau la țara sa. Regele era vestit nu numai pentru dreptate, ci și pentru stihurile care împodobeau sălile palatului său, scrise pe ziduri cu caligrafii din cele mai alese. Îi plăceau stihurile și primea la palat poeți din toate colțurile lumii care veneau să-i citească din scrierile lor; versurile cele mai meșteșugite și mai pline de adevăr erau scrise pe ziduri, iar undeva dedesubt, era trecut și numele poetului.

Oaspeți, soli, dușmani sau prieteni citeau versurile de pe ziduri și se minunau de ele mai mult decât de podoabe și aurituri, plecau purtându-le în minte, sporind faima nu doar a regelui, ci și a poeților aleși.

Într-o zi, regele de la răsărit, Inbad, năvăli în țara regelui Oroles cu armata și urmă o bătălie cumplită, care se încheie cu victoria lui Oroles. Mulți soldați fură răniți, iar regele trecu pe la cortul fiecăruia și văzu cum soțiile lor le ungeau și legau rănile.

Atunci Oroles, care scăpase cu câteva răni ușoare, se gândi că nu are și el o soție care să aibă grijă de el.

Prințesa Calaria, fiica lui Inbad, luase parte la luptă alături de tatăl său trimițând săgeată după săgeată dintr-un locaș ascuns. Oroles o găsise, îi sfărâmase arcul și o dusese la Inbad spunându-i să-și țină fiica în iatac. Fără să se teamă, fata îi strigase că țara lui se cuvenea să fie a tatălui ei, pentru că așa fusese cu mult timp în urmă. Oroles i-a spus că se înșela, i-a istorisit ce se întâmplase cu adevărat, iar fata a rămas pe gânduri, tăcută. Frumusețea și curajul ei îi rămăseseră în minte. Și cum pe regele Inbad îl apuca pofta de năvălire în fiecare primăvară, ca un râu care se dezgheață, căsătoria cu fiica lui ar fi fost și o alianță fericită pentru țară.

Dar, pe când Oroles pornea spre țara regelui Inbad, să o ceară în căsătorie pe prințesa Calaria, o fată din palatul lui se gândea la dânsul oftând, Rozaura, o tânără servitoare care cosea și îngrijea rufăria cu multă îndemânare. Micuță și oacheșă, cu ochi foarte mari și foarte lungi, negri, cu un mers ca un zbor, semăna cu o rândunică. Ea întinse la uscat, în curtea palatului, o mulțime de pânze albe, umflându-le cu mișcări ușoare, apoi intră în grădină și se apropie de un trandafir roșu. Murmură câteva cuvinte rugându-l să-i dea puterea de a-l cuceri pe Oroles. Trandafirul crescu și crescu și dintre petalele lui de culoarea sângelui, cu marginile arse de soare, ieși un armăsar negru pursânge. Totodată trandafiri roșii se țesură pe trupul ei într-o rochie cu parfum suav. Un alt trandafir, albastru, își desfăcu petalele lăsând să se vadă în mijlocul lor un palat mic, de aceeași culoare, pe care Rozaura îl luă cu sine. Fata se urcă pe armăsar și acesta se așternu la drum, ca o nălucă a zorilor.

Rozaura îi tăie calea regelui, aruncă în urmă palatul cel mic, care, pe măsură ce ea se depărta, se făcea un palat adevărat, din piatră albastră, și se opri în fața lui Oroles, pe armăsarul ei negru. Voaluri mari fluturau în jurul ei colorând câmpia galbenă în roșu, pletele ei negre-albăstrii se ridicau ca un turn pe capul ei gingaș, iar în vârfurile genelor avea pietre de diamant care luminau ochii ei mari și minunat de frumoși.

Oroles rămase uluit când o recunoscu pe Rozaura din palatul lui, pe care o îndrăgea ca pe o oarecare ființă drăgălașă. Cum palatul albastru se ridica în apropiere, ea îl pofti să facă un popas.

Dar pe câmpia galbenă stăpânea vrăjitoarea Itasaduna, care vedea pe tipsia ei vrăjitorească tot ce voia să vadă. Îl văzu pe regele Oroles, cu ceata lui, toți cât niște furnici, gonind către castelul regelui Inbad, care arăta ca o bomboană pe marginea tipsiei, o văzu pe Rozaura și palatul ei albastru. Toți cei ce treceau pe câmpia galbenă trebuiau să plătească un preț în aur sau un alt lucru pe care și-l dorea vrăjitoarea, iar Oroles știa asta și îi plătea pentru a fi lăsat în pace.

Oroles rămase trei zile în palatul Rozaurei, despre care ea îi spuse că era al unei rude îndepărtate. Fermecat de ea, regele îi promise că o va lua de soție, uitând și de război, și de regele vecin, și de prințesa Calaria, și de vrăjitoarea Itasaduna.

În timp ce Oroles se odihnea în palatul albastru al Rozaurei, un poet sărac, plin de speranță venea pe măgarul lui slăbănog către palatul lui, știind că uneori regele îi răsplătea pe poeții iscusiți cu aur. Poetul fu întâmpinat de sfetnicul Maltura. Acesta încercase și el să scrie stihuri, dar Oroles, după ce le citise, îl sfătuise să-și caute alte îndeletniciri pentru a-și petrece serile, astfel că sfetnicul era invidios pe orice poet care strălucea în ochii regelui. Bun cunoscător de poezie, ca și regele, el citi versurile poetului și își dădu seama că era unul dintre cei mai dăruiți poeți. Răutatea îl copleși cu venin. Când regele se întoarse din palatul Rozaurei, cu capul în nori, sfetnicul îi spuse că un poet așteaptă pe divanul oaspeților și citi câteva din versurile lui stricându-le cu cuvinte presărate aiurea, făcând haz. Supărat de neghiobia poetului, Oroles îl pofti să plece: - Nu vreau să mai aud de tine, să faci cale întoarsă, să lași stihurile la o parte și să paști măgari!

Dar poetul ieși la fel de senin precum intrase. Și cum drumul trecea pe câmpia galbenă, pe lângă palatul albastru, dădu nas în nas cu Rozaura, iar aceasta îl pofti să intre, pentru a-și petrece seara împreună, ospătându-se și citind catrene.

Poetul nu-i spuse cum fusese alungat, poate din mândrie, poate fiindcă socotea că nu era ceva important. În schimb, Rozaura îi destăinui dragostea ei pentru rege, cum acesta i-a promis că o va lua de soție, și cum acest lucru i se părea totuși cu neputință.

Într-adevăr, în timp ce poetul cel minunat stătea de vorbă cu Rozaura, Oroles avea ca oaspeți pe regele Bizat din Țara Apusului și pe fiica acestuia, prințesa Almaria, care, copleșită de propria ei frumusețe, abia se mișca. Ei gustau dintr-o piramidă de fructe de toate culorile presărate cu trandafiri, și își muiau buzele în cupe de alabastru cu licori felurite, în timp ce un poet citea stihuri acompaniat de o cântăreață la lăută.

Itasaduna, supărată că Oroles trecuse prin câmpia galbenă fără să-i lase aur lângă fântâna ei, așa cum făcuse până atunci, ba, mai mult, apăruse și un palat acolo, fără să-i ceară nimeni voie, luă tipsia vrăjitorească și văzu pe ea divanele mici ca pentru păpuși, cei doi regi, prințesa, poetul, cântăreața la lăută, până și grămada de fructe colorate.

Itasaduna întinse mâna și luă o pară roz-aurie care deveni mare cât era cu adevărat, o mâncă, apoi luă cupa cu licoare, încă neatinsă, a prințesei Almaria, și sorbi cu nesaț, surâzând.

Imediat, palatul regelui Oroles începu a se cutremura, cu toate lucrurile din el, cupele se zgâlțâiau pe tăvi vărsând vinul, din tavane cădeau pietre și curtenii umblau cu brațele ridicate deasupra capului, ferindu-se să nu fie loviți, iar un vuiet cuprinse locul, amuțindu-l pe poet.

Oroles se repezi la fereastră și văzu în depărtare mai mulți vulcani erupând ca niște conuri albastre din care săreau jerbe de scântei. Iar se joacă Itasaduna, își spuse el și se întoarse spre cei de față râzând. Dar Regele Bizat era departe de a împărtăși nepăsarea; își luă fiica și fugi, nemaidorind să aibă de-a face vreodată cu Oroles.

Dâre de lavă curgeau din vulcani descriind arabescuri în jurul palatului, iar Oroles scrise o scrisoare Itasadunei și i-o trimise printr-un porumbel. Aceasta se îmblânzi și stinse vulcanii, iar în locul lor se făcură niște munți albaștri cu trandafiri.

Faptul că Oroles îi făgăduise unei servitoare că o va lua de soție nu fu privit cu ochi buni de unii dregători care aveau fiice de măritat. Se simțeau umiliți că regele nu-și alegea măcar una dintre fiicele lor de soție, dacă nu o prințesă de neam regesc. Ei așteptară ca regele să plece la Itasaduna pentru a-i plăti aurul datorat, apoi, având dreptul de a lua hotărâri în absența sa, o smulseră pe Rozaura din palatul ei. O acuzară că dezlănțuise vulcanii, deși știau că nu fusese ea, și o duseră în camera de tortură pentru a scoate din fată puterile vrăjitorești, făcându-i un bine regelui, după cum spuneau ei. Oroles se afla la Itasaduna, și aceasta îi arătă pe tipsia ei vrăjitorească ce se întâmpla, iar el se întoarse furios la palat și coborî grăbit în hrube cu mulțimea lui de curteni.

Luminile faclelor scoaseră la iveală ceva de neînchipuit. Camera de tortură avea scrise pe ziduri stihuri din cele mai frumoase, cu o caligrafie desăvârșită și cerneluri colorate, înveselind locul acela groaznic. Rozaura stătea pe un scaun de fier și citea cu glas tare cuvintele de pe pereți, fără să ia în seamă pe nimeni, iar cei care auzeau acele stihuri nu puteau să-i facă vreun rău. Rozaura recunoscuse strofe pe care i le citise acel poet cu care tăifăsuise o noapte întreagă.

Înainte de a ieși din palatul regelui, el coborâse în hrube și petrecuse acolo un timp scriindu-și stihurile pe ziduri, ba găsise camera de tortură ca fiind un loc potrivit pentru scris, simțindu-se și el torturat într-un fel, de inspirația sa. Scrisese despre lucruri care erau în contrast cu ce era rău și macabru, stihuri care preamăreau frumusețea trandafirilor și a acestei lumi; scrisese și că un rege trebuie să se hrănească cu dragoste pentru a avea putere.

Oroles își aminti de poetul acela, dar cum de greșise atât de mult în privința lui? Îl chemă pe sfetnicul Maltura iar acesta se apără spunând că pesemne poetul îi dăduse să citească din greșeală niște ciorne.

Oroles o îmbrățișă fericit pe Rozaura și îl puse pe Maltura să treacă toate stihurile din hrube pe zidurile de sus, cu aceeași caligrafie. Și vezi, ai grijă nu cumva să-ți scape vreun punct sau vreo virgulă, că știi ce te așteaptă! a adăugat el. Puse să i se trimită acelui poet sărac aur și alte avuții și făcu din camera de tortură o sală frumoasă, iluminată feeric.

Oroles porni nunta cu Rozaura. Dar chiar atunci atacă regele Bizat, cu o oaste înspăimântătoare. Deoarece se simțise jignit de moarte la vizita făcută împreună cu fiica lui, o cumpărase cu aur pe vrăjitoarea Itasaduna, iar aceasta le dăruise soldaților lui puteri magice, făcându-i de două ori mai mari și mai fioroși. Văzând aceasta, Rozaura le-a trimis trandafiri soldaților lui Bizat; urmarea a fost că ei n-au mai vrut să se războiască și au plecat lăsându-și regele singur, iar acesta a dat bir cu fugiții.

Rușinată că puterile Rozaurei au fost mai mari decât puterile ei de vrăjitoare, Itasaduna s-a retras pe câmpia ei. Iar în primăvara următoare, când sosi și regele Inbad la hotar, Rozaura încălecă pe armăsarul ei negru, merse în fața soldaților și le citi stihurile scrise în hrube. Aceștia își aruncară spadele și arcurile cu săgeți spunând că au lucruri mai bune de făcut decât să asculte de un rege însetat de sânge.

De atunci nimeni nu a mai avut curajul să atace țara lui Oroles, regele Oroles și Rozaura au trăit fericiți și numai moartea i-a despărțit.