Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."
Încă o zi
Elena Airini
Elena Airini
- Alo, da, Daniel Rotaru la telefon. Nu, domnule, îmi pare rău, nu pot ajunge nici astăzi la muncă, vă rog eu mult, mai lăsați-mă o zi. Da. Merg cu tata la spital, avem o programare. Nu, domnule, vă rog eu mult, mai dați-mi doar o zi. Da, o să vă returnez banii. Alo? Alo?
Daniel Rotaru încă locuia alături de părinții lui într-un apartament sărăcăcios din zona de est a Bucureștiului, într-un bloc între străduțe, unde vara treceau gândaci mari pe trotuar, grăbiți, trepidând către treburi numai de ei știute, iar tomberoanele intrau în putrefacție, făcând să fie de neconceput să deschizi geamurile. Daniel ura vara. Până acum o lună lucrurile merseseră bine, reușise să strângă niște bani ca să se mute cu chirie. Părinții lui nu concepeau ideea că o să dea bani la străini, dar el spera să găsească o fată și să înceapă cu ea o viață nouă, poate undeva în zona de nord, visa la Floreasca, însă știa că mai e mult până acolo, și oricum mai întâi trebuia să găsească fata. Tânărul a înțeles repede că visurile lui vor trebui să mai aștepte. Tatăl lui, domnul Felix Rotaru, un om liniștit, care nu băuse, nu fumase toată viața lui, nu abuzase de nicio substanță, fusese diagnosticat cu ciroză hepatică. Nu și-ar fi dat seama nimeni de nimic, dacă într-o bună zi, domnului Rotaru nu i s-ar fi umflat burta la niște dimensiuni complet ieșite din comun. Ciroză hepatică decompensată, asta spuseseră la ambele spitale la care mersese. Nu mai era nimic de făcut. Probabil că suferea de mult timp, paloarea feței i se accentuase în ultima vreme, avea stări de vomă și dureri de neconceput, dar nu vrusese să împovăreze pe nimeni. Toată lumea știa că dacă mergi la medic ai nevoie de mulți bani, de unde să faci rost de bani? El nu vedea că Daniel muncea și în week-end ca să îi ajute să supraviețuiască? Ei nu ar fi reușit nici să aibă de pâine cu pensiile lor mizere.
Era o zi fierbinte de iulie când durerile au devenit insuportabile și burta i s-a umflat mai rău decât niciodată. Era ca și cum avea un butoiaș de lemn în loc de burtă. Așa de slab, firav și cu un pântec așa de inflamat, mergea ca o femeie gravidă și avea deja paloarea unui mort. La insistențele lui Daniel au mers la încă un spital și au refăcut toate analizele, tot acolo un rezident i-a ajutat cu extragerea lichidului din burtă, domnul Rotaru începuse să se deplaseze mai normal apoi. Rezidentul le-a zis de un program experimental, căci de transplant nu mai putea fi vorba, era prea în vârstă. Așa au auzit de profesor, căci lui nu i se spunea medic, ci profesor. Toți spuneau șușotind, "mergeți la domnul profesor, mergeți la profesor". "Are un program experimental, poate poate". Așa că Daniel a pus banii de chirie într-un plic și a așteptat ziua programării.
Pe holul lung, îngust și prost luminat, ușa în sfârșit s-a deschis și numele Rotaru a fost strigat. Tatăl și fiul s-au ridicat, proptindu-se în fața ușii blocate de o asistentă. Atunci a apărut și profesorul care doar a întins mâna, iar tânărul i-a înmânat dosarul cu analizele. Înalt, gras, cu părul alb, cu o pereche de ochelari care îi alunecau pe nas și cu o tremurătură vizibilă a mâinii stângi, profesorul le-a aruncat tuturor o privire furioasă, mototolind hârtiile prinse timid în dosarul alb și apoi s-a strâmbat. Și-a verificat ceasul și i-a zis asistentei:
- Codruța, restul să vină mâine!
- Dar, domnule profesor, programările?
- Mâine!
Câteva voci s-au ascuțit nedumerite, s-au auzit oftaturi, s-au auzit suspine, domnul Rotaru a auzit tot, însă Daniel nu. El își pusese toate speranțele în capacitatea acestui om de a reda viața. Profesorul răscoli câteva clipe printre foi și apoi pufnește nemulțumit.
- Mda. Dar de ce l-ai mai adus?
- Hm?
Daniel se trezește din transă și scoate plicul repede. Doctorul îl ia cu mâna tremurândă, îl bagă în buzunarul de la piept. Zâmbește, își aranjează ochelarii, își drege vocea și zice:
- Hai înăuntru!
Cei doi, tată și fiu, zâmbesc cu subînțeles și dau să intre, însă medicul îi spune bolnavului:
- Nu, nu, dumneata aștepți aici, doar tu, tinere.
Din spatele biroului de lemn masiv profesorul a început să vorbească lucruri pe care Daniel nu le mai auzea, iar după ce l-a ascultat trăncănind o vreme, a luat cele două cărți de vizită pe care i le-a dat profesorul, pe una erau datele de contact ale unui cabinet medical privat, iar pe cealaltă o cruce mare și cu "p" și "f" mare "Pompe Funebre", le-a aruncat înapoi pe birou.
- Da, mulțumesc, suficient.
În timp ce ieșea pe ușă medicul i-a zis să stea puțin, Daniel s-a întors și acesta i-a zis dezvelindu-și dinții galbeni:
- Vino să îți dau o rețetă pentru morfină, totuși, o să țipe.
Ușa s-a trântit și Dani l-a luat pe tatăl lui de braț, jos au chemat un taxi.
- De ce plecăm așa repede? Ce a zis? întreabă curios domnul Rotaru.
- A zis că o să trăiești.
- Până când?
- Până o să mori.
- Și tratamentul experimental? Unde mergem?
- Mergem la Obor să luăm niște mici și un țap.