Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."
Banii sau viața
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
"O să fie bani, îi simt", m-a asigurat maestrul la prima noastră conversație, după ce m-a întrebat dacă-s optimist. Să nu fiu vreun melancolic, Doamne ferește, vreun Bacovian din ăla...
Asta a fost în 2008. Trecut-au anii, trecut-au banii, nu pot să zic că nu au fost, au fost, așa cum a fost apă în Dunăre. Și tot ca apa au trecut, nu s-au lipit de mal. Acum câțiva ani, când deja era clar cum merg lucrurile, mai degrabă pe supraviețuire decât înspre prosperitate, eram mai mulți adunați la o petrecere de sfârșit de an și iar vorbeau toți despre bani și eu, dezinhibat de la vin și iarbă și fiindcă mi-erau dragi toți, le-am zis-o direct din Dostoievski, că reciteam Idiotul atunci și e scena aia cu cărămida de bancnote zvârlite în foc de Rogojin - le-am spus că banii sunt pentru cei care bagă mâna-n foc după ei. I-au sclipit ochii maestrului când m-a văzut așa înviorat de la vinul lui, așa de bine înrădăcinat în spiritul ăla slav pe care nu poți să-l iubești decât dacă ești beat sau puțin nebun. La plecare, în loc să-i zic săru-mâna pentru masă, i-am luat mâna și i-am pupat-o și iar s-a bucurat că a simțit sinceritatea și spontaneitatea gestului și mi-a pupat și el mâna. Când dragostea e vie, gesturile și cuvintele se păstrează în memorie ca fluturii în chihlimbar, ca moaștele în mănăstiri.
Dar nu pentru bani venisem eu la el după cinșpe ani de străinătate, deși o anumită prosperitate era încă plauzibilă (plantase omul o vie, echipase o cramă, începuse renovarea portului. Seară de seară goleam carafe de tămâioasă și făceam planuri care mai de care mai îndrăznețe). Eu venisem pentru viața mea netrăită până atunci, pentru aventură și libertate, pentru boemă, poezie, dragoste, prieteșug. Și pentru mama-natură care ne crește pe toți frumoși la suflet, numai s-o lăsam. Văzusem și eu lumea, văzusem și bani, îi simțisem, mai aproape, mai departe, erau ca oceanul, ca zgârie-norii din Shinjuku, ca muntele Fuji, trebuia să fii orb să nu-i vezi și să nu te minunezi, dar trebuia să fii și nebun să crezi că pot fi vreodată ai tăi.
"Money's just something you throw / off the back of a train" - Tom Waits, cu pălăria lui plină de apă de ploaie, cu fruntea lui luminată de fulgere și izbită de trăsnete, avea dreptate. Plecasem din România la 19 ani, la începutul anilor '90, cu o bursă care era de zece ori mai mare decât salariul maică-mii, medic primar cu doctoratul luat, cercetător principal la Institutul de Sănătate Publică. În prima lună la Tokyo mi-am luat o pereche de sneakerși Nike, o vestă de piele ca a lui Hetfield, un CD player Panasonic și 10 CD-uri. După aia a trebuit să împrumut bani pentru mâncare și băutură. Unșpe ani cât am trăit acolo, am avut tot timpul datorii pe undeva. Numai după ce m-au angajat belgienii am adunat și eu câțiva euroi în bancă. Abia ce trecusem de treizeci de ani. Lucram acum la o firmă de studii de piață și eram trimis prin toată lumea la focus grupuri (țigări, șampoane, automobile, ciocolată, lapte praf, ce venea la rând). Adunam mile cu Lufthansa, primisem cardul Senator cu acces la lounge-urile exclusiviste de prin aeroporturi, jumate din timp mâncam și beam pe gratis, stăteam la hoteluri scumpe plătite de clienți. Noaptea mă îmbătam cu religiozitate până cădeam lat. Am suferit din dragoste, am suferit de singurătate și plictiseală, am suferit de insomnii și de absurdul proiectelor la care lucram și de mahmurelile care se țineau lanț, însă n-am simțit niciodată vreo chemare spre carieră și câștig.
Când m-am întors în Romania în 2008 îmi aranjasem un contract freelance cu belgienii mei și lucram cam două luni pe an pentru 500 de euro pe zi. Negociasem bine, aveam timp liber și o garsonieră într-un bloc interbelic pe Blvd. Dacia, aveam borcănașul cu iarbă pe birou și vaza cu nuferi la fereastră, baclavale de la colț și bidoane de vin nobil de la țară, făceam brainstorm pe scenarii de film cu trei studente frumoase și brici de talentate de la UNATC, le scormoneam prin subconștient cu Taroturi și I Chinguri, le explicam despre sincronicități și arhetipuri și despre eroul cu o mie de fețe și ele știau deja destule și mă învățau o grămadă de șmecherii la schimb. După vreo trei ani, belgienii mei s-au prins că nu mai eram din filmul lor și m-au lăsat să-mi văd de viața mea de alchimist amator. Nu m-am zbătut deloc să continui treaba pentru ei. Nu m-am îngrijorat de bani nici când a trebuit să renunț la garsonieră și la București. Panta rhei.
M-am întors la Dunăre, la maestru, în curte la Dionis. Acolo nu cheltuiam nimic. Singura mea proprietate era un Volvo vechi pe care-l luasem cu 2.000 de euro. Când s-a dat drumul la turism și am început să fiu și eu folositor, maestrul a început să-mi plătească salariul minim pe economie. Dacă nu erau drogurile, nici n-aș fi știut pe ce să-mi cheltuiesc bănuții. Iar drogurile nu erau un moft - mai în glumă mai în serios le spuneam prietenilor că, la cât studiu băgasem în viciul meu, "ăștia" n-or să vrea să mă aresteze, or să vrea să mă angajeze. Îmi făcusem zeci de prieteni. Aveam o bibliotecă solidă, plină de minereuri rare și pepite. Trăiam într-o peșteră răcoroasă, pe muntele sacru.
Boema e însă străvezie. Doar dacă nu vrei, nu vezi dincolo de voal. "Deșertăciunea deșertăciunilor" nu e vreo concluzie smintită de melancolic bacovian, e adevăr curat, clar-cristal, ochi să vadă și urechi să audă doar să aibă omul. La un moment dat m-am trezit. Singur pe o bancă, cu o sticlă de votcă și o doză de bere, seară de seară, o iarnă întreagă. Dănilă Prepeleac, trăgând linia după aventura lui plină de negoțuri falimentare. În versuri, că doar votca aia trebuia să-și câștige locul privilegiat din dreapta mea:
"Îmi ceri o iapă mai de soi dar știi prea bine că-s plecat / de trei ani la război și din doi boi nu mi-a rămas / decât o balegă. Haide încalecă / mai repede în șa, dacă ți-ai terminat de spus povestea. Dacă nu / descalecă și bea / o bere cu Istoria...".
Și tot așa, până când arhetipul poetului damnat începuse să se contureze și să se încarneze după tainica și implacabila lui lege. În anii '90, pe când generația mea se zbătea în mocirla tranziției spre capitalism, eu chiuleam cu Bukowski în ghiozdan, fugeam cu bursa, cu mireasa mea japoneză, la băut, la spionat viață. Poezia e libertate și libertatea implică, în primul rând, însușirea artei ratării. Cel mai bun prieten japonez era un punker care trăise prin parcuri ca homeless câțiva ani. Apoi se mutase într-o garsonieră, dar nu plătea utilități. Trăia bine mersi fără gaz, căldură și curent și era cel mai șarmant și liber individ de care mă apropiasem până atunci. Cel mai bun prieten nejaponez lucrase într-o bancă, făcuse o depresie soră cu moartea, fusese promovat ca expat la Tokyo pe bani mulți, scăpase de depresie pentru aproape un an în care trăise și strălucise ca un prinț, apoi depresia revenise ca un bumerang și l-a decapitat. Omul s-a sinucis. La 26 de ani.
Nici azi nu prea știu ce concluzii să trag despre bani. M-am dezvățat să cheltui. Lumea povestește de sărăcie ca de un mare blestem sau, mai rar, ca de un soi de aventură; nu neg, așa o fi. Au fost anii în care nu aveam decât mărunțiș pentru bere și când mi se făcea foame presăram niște sare grunjoasă pe buza halbei. Mi-era greu? Aiurea, aveam 17-18 ani, se umplea masa de prieteni flămânzi și veseli. Erau și frustrări, normal. Părinții se certau aproape zilnic de la suta aia de lei - 't-o-n aripă s-o fut - și eu îmi băgam capu-n pernă și îmi juram să nu mă cert niciodată, cu nimeni, pentru bani. Și, dacă ăsta o fi prețul, să nu mă însor. Țin minte pe la sfârșitul liceului, ne făceam planuri să mergem vara la mare, dar cu ce bani? Corespondam pe vremea aia cu o americancă de vârsta mea de la care speram să obțin cumva 50 de dolari (în '91, mi-ar fi ajuns pe 10 zile la Costinești). Cerșeam cu apropouri subtile, prea subtile. Mi-a răspuns: Doamne, cu 50 de dolari poți merge în vacanță la mare? Păi eu plătesc atâta de fiecare dată când merg la coafor! Nu mi-a trimis nimic, în naivitatea ei nici nu-și imaginase probabil că îi scrisesem să îi cer bani, ci ca să... ce? Practice my English with a native speaker. Desigur.
Sau în copilărie, când mai subtilizam cate o monedă de 3 lei din flaconul de tablete de calciu în care-și ținea doamna doctor economiile. Doamna doctor lua calciu constant de când mă născusem eu, flămând, înnebunit după laptele ei.
La ștrand intram cu 3 lei. La patinoar cu 3 lei. Câte o monedă în palma paznicului de la intrare, bani de bilet nu aveam niciodată. Ar fi fost rușine, oricum, nimeni nu plătea bilet! Cine mergea cu trenul pe vremea aia, altfel decât cu nașul? Banii pentru abonamentul lunar la tramvai se duceau tot pe bere, sau pe țigări la bucată. Noi călătoream pe tampon la deal și pe jos la vale.
Prima mea amintire despre bani: să fi avut vreo șapte ani, eram la mare cu părinții și ei intraseră la poștă să expedieze niște vederi. Cât îi așteptam în fața poștei a venit un nene neamț la mine și mi-a dat o bancnotă de 25 de lei. A fost un miracol. Bursa în Japonia a fost un miracol. Jobul din Belgia a fost un miracol. Mutarea mea la maestru la Cetate a fost un miracol. "Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele? Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?".
Nu am învățat nici până-n ziua de azi cum se fac banii dar, recunosc, cu timpul am învățat totuși ceva: să nu fiu nesimțit și să mă plâng când nu-i am sau să mă dau mare când îi am. Îmi stăruie în minte o scenă: ieșisem de la un restaurant unde mâncasem și băusem bine fără să plătesc nimic (fusesem invitat de un prieten artist care avea liber la consumație acolo). După desert și lichioruri, îmi aprinsesem un cuiuț de sativa parfumată și acum pluteam vesel pe străduțele din Centrul Vechi, însoțit de prietenul meu genial. Am ajuns la mașina lui și mă pregăteam să deschid portiera, când o copilă cenușăreasă, aparent narcotizată, murdară și frumoasă ca un înger pedepsit, așezată pe o bordură în intersecția aia întunecată, mi-a cerut zâmbind un leu. Eram într-o dispoziție atât de bună încât mi-am scos tot mărunțișul din buzunare (să fi fost vreo 15 lei) și i l-am pus în palmă. Să se simtă și ea bine măcar oleacă, m-am gândit eu. Apoi am urcat în mașină și am demarat spre următoarea aventură. Din mers, m-am mai uitat o dată spre fata de pe bordură. Stătea cu banii în mană și plângea convulsiv, cu sughițuri, sărea cămașa de pe ea. Nu plângea de fericire că primise mărunțișul meu, asta era clar. Nu știu de ce plângea, dar era o disperare acolo, o tragedie ascunsă, o inimă ruptă, o viață condamnată, plină de umbre cumplite, pe care eu nu mi le-aș fi putut vreodată imagina.
Morala? La ea e povestea despre bani care ar fi trebuit spusă aici, nu la mine. La ea e cheia, la oamenii ca ea. Așa cum taina unei îmbrățișări adevărate e mai degrabă la copiii ăia care-și injectau heroină la Gara de Nord și adormeau strânși unii într-alții, ca puii de căței, pe conducte, în subterană, la granița dintre viață și moarte, în poala Maicii Domnului.