Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema banilor."
Calul, banii și americanii
Oana Năstase
Oana Năstase
De când se întorsese de pe front, bunicul își dorea două lucruri: să vină americanii și să aibă un cal.
- De ce nu cumperi un cal tataie?
- Lasă taică, mai bine o vacă - face și lapte și viței. Și-apăi un cal e scump, fata mea! Din banii pe care-i iau pe roșii abia cumpăr nutreț la vacă. Din ce să mai țin un cal?
- Dar pensia tataie?
- Arde-o-ar focu' de pensie. Asta e bătaie de joc. Fir-ar ai dracului de comuniști împuțiți! Că toată viața am așteptat americanii și nu au mai venit.
Într-o zi când eram în vizită la bunici văd poștașul la poartă. Iau fluturașul curioasă. Mă așteptam la o sumă ridicolă, dar am încremenit când am citit: 60 lei Emilia Mitrică și 180 lei Constantin Mitrică, el având și pensia de veteran de război. Asta ar fi însemnat cam 3$ bunica și 9$ bunicul.
- Mamaie, mai primești încă o dată bani luna asta?
- Nu maică! Ăștia sunt toți: 60 lei.
- Cum așa? Păi și voi din ce trăiți?
- Lasă maică, ne descurcăm noi. Să vezi pe Mița lui Sulă care are 6 lei pensie. Sau pe Marghioala a lui Stan care are 2 lei.
- Doamne, mamaie, câtă umilință! După o viață de muncă!
Anii treceau iar bunicul se uita cu jind când vedea un cal țanțoș pe uliță. Târziu am înțeles cât îl durea amintirea calului lui din război pe care probabil îl mâncase ca să supraviețuiască foametei cumplite.
După primele mele salarii de colaborator la TVR, fac pe dracu-n patru și cumpăr un cal bunicului. Mi s-a părut cea mai bună investiție din primii mei bani.
A plâns bătrânul trei zile. Îl peria, îl mângâia, îl spăla dar tot pe jos se ducea la târg și la cimitirul din deal.
- Tataie, dar de ce nu înhami calul la căruță?
- Lasă taică, data viitoare.
Îi era milă și drag de căluțul din ogradă. Poate prin grija lui i se părea că-și răscumpără păcatele tinereții.
Îl dureau picioarele din ce în ce mai tare. Punea sacii cu roșii de vânzare într-un cărucior și-l împingea sus până în vârful dealului la târgul de duminică. Nici nu mai voia să vină în vizită la noi la București.
- Nu mai pot taică, nu mă mai țin picioarele.
- Știi ce? Vara următoare o să vin cu mașina mea și o să vă aduc în vizită la București pe amândoi.
- Taci fată, nu le mai înflori, că avem destul unul în familie care se dă mare și umblă cu cioara vopsită: Mihai a lu' Penga care zice mereu că ne face poze și el n-are film în aparat.
Bunicii nu au fost niciodată în concediu, nu au văzut marea. Au ieșit o singură dată la restaurant la Craiova au comandat o ciorbă și când să soarbă bunica prima înghițitură, îi zice bunicul:
- Făi femeie, tu mi-ai schimbat pantalonii azi dimineață?
- Da, Costică. Mergeam și noi la oraș, ți i-am pus pe scaun pe ăia noi.
- Aoleu femeie, aveam portofelul în ăilalți. Lasă lingura încetișor în farfurie și mergi ușor spre ușă. Dacă plecăm fără să mâncăm poate nu cheamă miliția.
Asta a fost distracția și ieșirea în oraș a bunicii o viață întreagă.
Așa că eu îmi făcusem un țel în a-i plimba și a-i duce la restaurant cu mașina mea personală, condusă de mine.
Era o ambiție veche. După moartea tatei, mașină nu mai aveam și mergeam cu mama la țară cu trenul și cu rata comunală. Miroseam transpirația bețivilor care râgâiau, eram strivite de babe care miroseau a usturoi, ne ciuguleau de picioare găini care scăpau din sacoșele de sub banchetă și se găinățau pe pantofii noștri. Era un coșmar pe care l-am urât de prima dată când a trebuit să fac asta.
În vara lui 1992 am reușit minunea. Strânsesem leu cu leu vreme de doi ani, mi-au mai dat ceva niște mătuși mai înstărite și am cumpărat o Dacia Break. Am luat cea mai mare mașină din curtea de la Mioveni tot cu gândul la bunici și la veșnicele drumuri la țară cu papornițele cu alimente, lăzile cu roșii și damigenele cu vin pe care mama se încăpățâna să le țină în cămară până se făceau oțet.
Primul drum lung l-am făcut la bunici. Am claxonat lung la poartă așa, ca pe vremea când veneam cu tata. Toți curcanii au început să guruie și gâscanii de pe marginea șanțului să ne sâsâie.
Bunicii nu au ieșit prea repede că nu așteptau pe nimeni.
- Costică, ieși la poartă că veniră fetele de la București!
Bunicul se uita de la geam și parcă nu-i venea să creadă.
- Ce ispravă făcurăți voi?
- Nu eu, fata, ea a vrut să-ți facă surpriză, zice mama.
- Ui, ui, ui, ce-mi văzură ochii! Eu la asta nu mă așteptai! Fata la volan! Eu credeam că aiurează când ne-a spus data trecută. Cum să-și ia fata mașină? Și s-o conducă singură? Nici oamenii în toată firea nu-s în stare de asta.
- Nu-i așa greu de condus tataie. Mai greu a fost să adun banii.
- Oooo, ce mândrețe de fete și de mașină! Și cât dăduși taică pe ea?
- Cam 2.300 $.
- Și cât face asta in lei?
- Cam 700.000 lei, adică peste 2.000 pensii de-ale voastre.
Bunicul amuțise. Se bucura pentru mine, singura nepoată, dar parcă nu înțelegea.
- Și tu care lucrezi acolo la televiziune de unde s-a transmis Revoluția în direct, cum e posibil taică să câștigi atâția bani ca să te scălâmbăi la televizor iar noi care am fost pe front și am muncit 40 de ani la CAP să fim tratați ca niște milogi? Ce stat e ăsta? Ce țară e asta? Pleacă taică de aici unde oi vedea cu ochii că asta e țară de hoți și de trădători, cu politicieni care ne-au vândut pe nimic și rușilor și americanilor!