Primul deceniu după Revoluție a rămas cunoscut drept cel mai traumatizant și cu efecte psihologice mai persistente chiar decât lipsurile și greutățile din anii '80. Început și încheiat cu câte o criză economică, acesta a fost primul val al tranziției, sau "deceniul pierdut", cum i s-a mai spus. Delimitarea pusă perioadei de tranziție este însă una arbitrară. În multe feluri, tranziția nu s-a încheiat în 2000, nici în 2010 și nici acum, în zilele noastre.
Anul 1990 a fost unul al marilor iluzii și speranțe pentru România. Dictatorul a fost înlăturat și în doar câteva zile, tovarășii s-au redenumit domni, ziarele s-au rebotezat, săptămâna de lucru s-a micșorat, uniformele școlare s-au desființat, avortul s-a legalizat și legea 18 s-a abrogat. Românii s-au trezit liberi să-și ceară pașapoartele, să schimbe valută, să-și facă chioșcuri la scara blocului și să plece după blugi și bomboane în Turcia. Un sentiment de exaltare și entuziasm colectiv plutea în aer, expresie a "regăsirii" cu occidentul, dar și cu propriul trecut. Aveam libertate. Aveam libertatea să vorbim, să strigăm dar a fost și libertatea să luăm țepe și pumni în cap. Vremurile erau primitive și violente, dar trăiam cu sentimentul că orice urma să vină nu putea să fie decât mai bine. Totul se întâmpla imediat și ca într-un "montagne russe" năucitor, orice părea posibil. Au fost ani nebuni, violenți și haotici în care capitalismul isteric dizolvase orice autoritate a statului. Dar cu tot haosul, deznădejdea și disperarea, pe fețele oamenilor se putea citi speranța. Un aer de "sfârșit de istorie" îți gâdila nările: războiul rece se terminase, pacea va dura la nesfârșit și erai liber să pleci, să emigrezi și să călătorești oriunde. Nimeni nu-și imagina că vor mai exploda bombe. Nu în viața asta.
"Nu ne vindem țara" era mantra de pe buzele tuturor. În goana spre noi idealuri, sentimentul de confuzie s-a amestecat cu bucuria de a face tot ce ne fusese interzis înainte, fără reguli si fără îngrădiri. Într-o încercare disperată de a umple golul democrației "originale" nou descoperite, România și-a trăit primii ani de tranziție într-o constantă mișcare de înainte și înapoi: un salt spre cer, urmat de o cădere în propriul infern. Ne-am plâns morții și ne-am întors fața către Dumnezeu. Am alergat ca nebunii pe străzi, ne-am luat pașapoartele și ne-am pus agoniseala la Caritas. Am chemat minerii și ne-am luat la trântă cu ei. Ne-am scos caii și căruțele de la CAP și-am privit la brazda de pământ care trebuia să ne îmbogățească, apoi am dat fuga la Sexy Club pentru a privi în față, capitalismul dezbrăcat de principii. "Jos" unii, "Sus" alții, "Ura!" pentru asta, "Huo!" pentru cealaltă. Într-un continuu balans isteric, Romania și-a trăit primii ani de tranziție ca un copil orfan și bolnav, scotocind prin propria istorie pentru a-și putea vindeca suferința propriei democrații. Rând pe rând visele s-au spulberat și, cu privirea pierdută în așteptarea bărcii de salvare, ne-am reluat locurile la cozi - de data asta nu pentru salam de soia, ci pentru vize. Aceasta a fost România anilor '90 - un loc guvernat de euforie, iluzii și paradoxuri.
Tranziția începută în anii 90 a fost jungla unei generații. Am traversat momente de entuziasm, de disperare și speranță, am fost instigați și abandonați, am luat pumni în cap și am fost trântiți la pământ. Unii au spus că numai un miracol ne-a salvat de la război civil și ruperea țării în bucăți. Și a fost pace. Alții au spus că am rămas "de căruță". Nu știu. Un înger păzitor al tranziției ne-a ajutat să supraviețuim. Suntem supraviețuitorii unei curse care a luat start odată cu câștigarea libertății și care ne-a pus la treabă în căutarea unei societăți mai prospere și mai echitabile. N-am avut însă "manual de instrucțiuni" pentru nici una din ele, așa că "le-am luat" pe toate din plin. Jonglând de la un regim la altul și improvizând cu puținul pe care îl aveam, am reușit să trecem peste inflație, scandaluri, țepe și manipulări de tot felul.
În 1996 opoziția a venit la putere dar așteptările oamenilor aveau să fie spulberate din nou. Sute de mii de oameni au sărbătorit "schimbarea". Rătăcirea noastră prin tranziție ar fi trebuit să se sfârșească atunci, odată cu mult promisa "luminiță de la capătul tunelului". Dar n-a fost așa. Anii 2000 au reaprins speranțele românilor. Treptat au apărut și primele semne de liberalizare economică. Societatea civilă a evoluat și ea. În 2004, România a aderat la NATO. În 2007 a devenit membru al Uniunii Europene. Și acesta a fost un nou început.
Alte vremuri și alte provocări urmau să vină. Revelația și înțelegerea despre ce s-a pus la cale și ce s-a întâmplat cu adevărat începând chiar din acei ani, au venit însă mult mai târziu. Dar asta este o altă poveste.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
