În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Magnolii, Pistrui și Unchiul meu - toate textele aici.
*
Bun găsit,Cele trei calupuri de povestiri - Magnolii, Pistrui și Unchiul meu - m-au surprins prin texte în general curat scrise, dar mult prea cuminți: de la stilistică la construcție sau conflict. Cât conflict poate suporta o microproză? Suficient, dacă înzestrăm personajul nostru cu un scop, o nevoie, dorință sau problemă și-i punem în față un obstacol. Ar fi bine ca elementele binomului să fie de intensități apropiate (un scop puternic să întâlnească un obstacol la fel de puternic).
O altă variantă ar fi schimbarea de perspectivă: putem lăsa deoparte binomul de mai sus (ori îl putem insera) dacă personajul nostru sau universul lui trec printr-o serie de transformări. O bună lectură ne oferă Daniil Harms sau Grigore Cugler. Las mai jos un exemplu. Urmează apoi textele voastre, care mi-au atras atenția - comentariile sunt făcute cu litere italice.
Fapt divers
de Daniil Harms
Într-o zi, Orlov a făcut indigestie de la o mâncare de mazăre, și a murit. Krîlov, auzind una ca asta, a murit și el. Spiridonov însă a murit de la sine. Iar nevasta lui Spiridonov a căzut de pe bufet și de asemenea a murit. Iar copiii lui Spiridonov s-au înecat într-un heleșteu. Iar bunica lui Spiridonov s-a dedat beției și s-a apucat să bată drumurile. Iar Mihailov a încetat să se mai pieptene și l-a năpădit mătreața. Iar Kruglov a desenat o doamnă care ține în mână un cnut și a înnebunit. Iar Perehrestov a primit telegrafic patru sute de ruble și a început să-și dea așa niște aere, că l-au dat afară de la slujbă.
Oameni de treabă, și nu știu să-și găsească o poziție solidă.
Publicabile:
Magnolii
Ana-Maria Butuza
Nu mai putea să-și audă părinții certându-se din cauza lui. Pentru că dreapta era ocupată să scrie primul roman, de care ei nu știau, băgă un deget de la stânga în ureche, să atenueze vocile. Simți ceva cald, moale, lipicios. Scoase ceara și făcu o biluță rotundă, băgă degetul de la dreapta și mai adună de o biluță. Acum avea două. Un vânticel cald aduse în cameră mireasmă de magnolii și strănută. Un muc uscat rămase lipit de nară. Mai făcu o biluță. Acum erau trei. Notă fericit titlul ultimului capitol. Biluțe.
Am citit textul de cel puțin patru-cinci ori, în zile diferite, și am râs de fiecare dată. Umorul și atmosfera sunt principalele calități care m-au determinat să-l aleg în categoria celor care merită publicate.
Magnolii
Ramona Ungureanu
Urma să-i cunosc pe ai lui, Mihai îmi pusese o vorbă bună, da, mamă, îi place natura și gătește bestial, folosește și plante sălbatice, da, mamă, știe și murături. Acolo ne-au pus sarmale și după o gură de țuică eram mai dezghețată decât se așteptau, nu-i așa stafidit din cauza mea, zic, nu gătesc doar urzici și leurdă, Mihai îmi arunca priviri ațoase. Da ce magnolie frumoasă, știți că florile se pot mura, peste cadavrul meu, șoptise socrul. Oameni de treabă, am zis, păcat că au lacăt pe magnolie.
Un text foarte bine scris, inteligent inserat dialogul indirect, oferă oralitate și dinamică. Excelent crescendo pe final, dă plus valoare unei mini-proze care oricum avea o calitate sporită.
Pistrui
George Dometi
Și cum stătea El gol, cu hamfăul la soare, petrecându-și ultimele zile de vară pe plajă la nudiști, observă în luciul mării că fața îi era brăzdată de stropi de sânge uscat. Porni să se spele, însă cu cât se uda mai tare, cu atât formele neregulate începeau să se reguleze în mici sfere. Piei, pată blestemată, rosti el furios. Petre, Petre, zbieră El. Dar Petre nu venea. Lucrase toată noaptea la o cremă solară pentru Lucică. Avea ăla nevoie pentru zăpușeala de Jos. Și cred că a-ncurcat borcanele.
Ușurința cu care autorul creionează portretele din puține cuvinte plus modul cum construiește atmosfera m-au determinat să aleg textul în categoria celor publicabile. Cred că merită un final mai bine lucrat, e puțin prea explicit (Lucică + zăpușeală + de Jos).
Unchiul meu
Iulia Biro
Era vedetă, încă strălucea. Proiecta generații de androizi. Toți îi ziceau unchiul, dar mie chiar îmi era unchi. El și mama au făcut parte din aceeași serie de roboți, primii trimiși pe planetă. Au construit tot ce e aici, inclusiv pe tata și pe mine. Unii îl bănuiesc că a provocat scurtcircuitul ca să își încheie viața când a vrut el. Cum n-au putut dovedi nimic, pentru că unchiul era al naibii de deștept, va fi trimis cu onoruri pe lumea cealaltă. Din corpul lui topit vor face prima noastră stea pe cupola-cer.
Un text curat scris, cu multă imaginație, cu un final surprinzător. Pasajul "Cum n-au putut dovedi nimic, pentru că unchiul era al naibii de deștept" - cred că e prea explicit, fie rezultă indirect, fie poți chiar renunța la pasaj. În rest, felicitări!
Speranțe:
Pistrui
Roxana Catana Tarhon
Își urăște pistruii de pe chip. Ne urăște și pe noi, părinții ei, cică i-am dat gena, că și noi suntem pistruiați. A auzit naiba știe unde că soarele îi accentuează, așa că se ferește cât poate de razele lui. Nici cu vântul nu-i prietenă, nici cu ploaia. I se pare că nici gândacii, nici frunzele nu o plac. Nu știu ce să mă fac cu ea. Astfel vorbeau două vecine în straturile lu' tanti Aglaia. Cea mai în vârstă și înțeleaptă spuse molcom tinerei mame: Auzi, da' i-a zis cineva până azi că-i căpșună?
Un text care merge excelent în primele două treimi dar a cărui valoare scade în treimea finală, când devine explicit: "Astfel vorbeau două vecine...". Dacă e regândit sfârșitul compozițional, nu structural, ar putea fi o micro-proză delicioasă.
Unchiul meu
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Ce puteam înțelege cu mintea mea de atunci, îmi zice mama. Casa era plină de fete, ne creșteam una pe alta. A dispărut peste noapte. La câteva zile a bătut la ușă un domn cu parpalac. A scotocit prin baie și a luat cu el niște andrele. Când a venit înapoi, albă ca varul, am auzit-o cum îi povestea tatei. Cum a zgâriat tăblia patului de durere, cum au întrebat-o la nesfârșit în timp ce o puneau să împingă, cum i l-au băgat sub nas înainte să-l arunce la coș. Produs de concepție de sex masculin, au notat în registru.
E foarte bine că proza nu e explicită, dar tocmai aici cred că este și fragilitatea ei. "Domn cu parpalac" și "andrele" sunt elemente puternice, ce spun povestea generației 50+, care a prins perioada comunistă și cunoaște problema legată de interdicția avorturilor. Pentru cititorul de 20 sau 30 de ani și pentru cei viitori însă elementele astea nu spun nimic. Ar trebui căutată formula care să le spună și celor care vor veni aceeași poveste pe care le-o spune celor care au trăit perioada respectivă.
Până data viitoare, spor în toate!