Viața micuțului Franz era tihnită și previzibilă. Totul se rezuma la trezit, mâncat, jucat, mâncat, dormit. Până și frunzele de nuc din fața casei lui din Waiseburg picau ca în fiecare toamnă doar până la marginea gazonului perfect tuns. Soneria ușii sună amară, iar Leihmutter, dădaca, o puștoaică de 13 ani care avea grijă de el pe timpul week-end-ului, răspunse. Vestea pică ca un tunet. O zebră scăpată de la grădina zoologică din Amsterdam îi călcase-n picioare la semafor pe părinții lui Franz.
Iulia Biro
Grigore dă pe gât tăria, se scutură și zice: singura dată când m-a lovit o mașină a fost când traversam pe trecere. De atunci n-am mai respectat regulile. Haiduc, asta sunt. Râsetele zguduie cârciuma satului. Când oamenii se liniștesc, el izbește în masă: mai ad-un rând pentru toți, Geto, să știe c-o să le meargă bine cu mine primar. Și hai de mi te-așază în brațe, să-mi încălzești seara. Din spatele tejghelei, Niță strigă: Grigore, când e vorba de femeile altora, eu zic să rămâi pe trecere, altfel te calcă trenul.
Bogdan Sebastian Burjan
A venit dintr-un colț îndepărtat. De undeva din infinitatea universului. A călătorit printre lumi, prin timpuri, prin galaxii. A făcut pauză de țigară într-o gaură de vierme. Lumina sorilor demult stinși, i-au fost călăuză în întunericul nemărginit al universului. Și frig și îngheț. Din care și-a aprins o coadă. A găsit aici apă. Proaspătă. Izvorâtă din deșertul înghețat al unei mări de lavă ce curgea cândva. S-a stins înainte să lumineze. O lume închisă unde a secat și timpul. Când a stat puțin în loc. Pe trecere.
