Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu sînt o actriţă britanică, născută în România, cum se poate citi pe Internet


Ana-Maria Onisei, un interviu cu Anamaria Marinca

29.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana-Maria Onisei: Te-ai întors abia de cîteva zile de la TIFF, care s-a deschis cu 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Ce ţi-a plăcut din reacţia publicului?
Anamaria Marinca: Reacţia a fost impresionantă. Au fost aproape 2.000 de oameni acolo. În timpul proiecţiei, m-am uitat în jur, la expresiile spectatorilor, recunosc. Erau foarte deschişi şi fără prejudecăţi. Vedeam tineri mişcaţi... Publicul tînăr e foarte greu de impresionat pentru că are acces la informaţie şi este, prin urmare, este la curent cu multe lucruri. Nu-l poţi atinge sau surprinde uşor. Aceşti tineri dinamici şi informaţi, erau surprinşi de ce vedeau în film. Asta m-a bucurat enorm. Şi oamenii care au trăit acea perioadă sînt greu de impresionat prin cine ştie ce tertipuri artistice. Au fost în sală femei din generaţia părinţilor noştri, care au ţinut să-mi spună că li s-a întîmplat o poveste similară, că au simţit filmul, că şi-au recunoscut propria istorie.

A.M.O.: Cele mai mari emoţii ale voastre s-au legat de această proiecţie, de felul în care va simţi publicul din ţară acest filmul. De ce?
A.M.M.: E firesc să fie aşa, căci filmul acesta a fost făcut pentru România, nu pentru... "export". Abia în ţară depăşeşti bariera de limbaj, sînt analogii şi nuanţe pe care nici o traducere nu le poate surprinde. Aveam emoţii şi fiindcă în România lumea a devenit (un pic) cinică faţă de subiectele ce au legătură cu comunismul, cei din afară pot fi mai uşor impresionaţi. Noi trăim prea mult în trecut, iar poveştile acestea pot trezi în oameni o reacţie de respingere, numai la menţionarea perioadei sau a întîmplării. Lumea a ajuns la saturaţie.

A.M.O.: Te-au dezamăgit majoritatea "românismelor" care au ieşit la iveală după ce aţi obţinut premiul, felul în care au reacţionat unii jurnalişti?
A.M.M.: Da, foarte tare. Se pare că jurnaliştii au fost mult mai interesaţi de can-can-uri, decît de filmul în sine, de cum a fost el primit acolo, de problema morală pe care o pune. Au fost foarte puţini cei care au deschis subiectul despre acest aspect al filmului. Regizorul Andrei Şerban a fost cel care a condus dialogul în acest sens, iar prezenţa domniei sale la conferinţa de presă ne-a onorat. Problema acestui film e atît de profundă! Şi nu spun asta doar pentru că joc în el. Lumea e mai interesată de lucrurile superficiale, cum ar fi cîţi bani se vor cîştiga de pe urma acestui film, cît fac eu ca actriţă... Nu vreau să generalizez, dar au fost destule discuţii pe tema asta. Ne-au obosit şi ne întristează.

A.M.O.: Nu ai prins foarte mult din perioada comunismului. Cum ai lucrat la personajul Otilia? Ai făcut documentare, te-ai bazat pe poveste şi pe ce simţeai în acele momente că ai vrea să transmiţi prin personajul tău?
A.M.M.: Cu toate că aveam nouă ani în 1987 - exact acum 20 de ani - am amintiri clare şi eram foarte conştientă de ce se întîmpla în jurul meu. Îmi amintesc multe despre copilărie. Dar nu mi-au folosit acele amintiri în ceea ce o priveşte pe Otilia. Personajul are o altă vîrstă, iar copilăria mea e învăluită în alte culori şi parfumuri. Însă am imaginaţie... şi chiar dacă a existat foarte, foarte puţin timp între probe şi începerea filmărilor, am avut la dispoziţie materiale documentare, dintre care ţin să menţionez documentarul lui Florin Iepan, Decreţeii...

A.M.O.: Cristi Mungiu povestea că nu te putea vizualiza defel în această ipostază, că nu îi păreai potrivită. Şi după ce te-a auzit rostind cîteva replici...
A.M.M.: Am aflat şi eu despre asta de la emisiunea domnului Marius Tucă. Dar cum să descriu episodul? Eram foarte entuziasmată şi volubilă şi, probabil, de aceea s-a gîndit că sînt foarte departe de personaj. Dar, din fericire, a trebuit să mai dau şi nişte probe. Şi apoi, chiar el a mărturisit, după primele trei replici nu mai avea nici un fel de dubii în legătură cu alegerea, fapt care nu poate decît să mă bucure. Eu, însă, am simţit din prima - ţin să-i comunic pe această cale -, că trebuie să lucrăm împreună. A fost chimie, pur şi simplu. Legătura aceasta specială şi armonioasă există în continuare, sîntem pe aceeaşi lungime de undă.

A.M.O.: Personajul a fost mai aproape de ce eşti tu sau, dimpotrivă, un soi de provocare?
A.M.M.: Am gîndit mai degrabă situaţia decît personajul, scos din context. Nu m-am gîndit că ar trebui să fac o schimbare formală puternică. Poate e un clişeu ce spun acum, dar m-a interesat fondul, nu forma. Am luat drept complimente cîteva dintre remarcile jurnaliştilor de la Cannes, foarte surprinşi de diferenţa fizică dintre mine şi personaj. Eram altfel în realitate, imaginea din film şi imaginea mea de acum erau două lucruri atît de diferite. Probabil şi pentru că, e adevărat, în film nu zîmbesc foarte mult - nici nu am de ce - cred că îi zîmbesc o singură dată iubitului meu, şi atunci amar. Uite, încă o chestie interesantă, tot un mare compliment, referitor la rolul din Sex Traffic: după film, oamenii erau intrigaţi, se întrebau dacă sînt actriţă profesionistă, dacă am trecut printr-o experienţă similară cu cea din film.

A.M.O.: Dar în echipă? Ai jucat ca în transă pentru 432?
A.M.M.: Nici pentru noi nu a fost uşor, din punct de vedere emoţional. Subiectul e atît de puternic, încît sensul cuvintelor şi întîmplărilor personajelor te transformă. Am încercat să nu mă pierd, şi în acelaşi timp să am control asupra a ceea ce fac, să-mi cenzurez emoţia şi atitudinea personală faţă de povestea în sine. Spectatorul trebuie să se emoţioneze, nu tu. Asta e lecţia pe care o ştiu din şcoală. Nu poţi să dai drumul la robinet, dacă faci asta eşti pierdut. Aşadar, mi-am suprimat orice pornire.

A.M.O.: Ai studiat vioara înainte să faci teatru. Diferă tipurile de emoţie pe care le simţi, atunci cînd cînţi şi atunci cînd joci?
A.M.M.: Cred că nu foarte mult... Am studiat muzică de la 6 ani, dar am început să o înţeleg mai bine de cînd am început să studiez teatru.

A.M.O.: Ai un compozitor preferat?
A.M.M.: Am, mai degrabă, perioade. De o vreme ascult Bach şi Mozart destul de mult...

A.M.O.: Şi în săptămîna Cannes-ului?
A.M.M.: Nu mai ştiu. Cred că muzica românească a anilor '80. E o piesă şi în film, şi lucrurile astea au legătură unele cu altele.

A.M.O.: Obişnuieşti să urmăreşti ce se publică despre tine sau interviurile pe care la acorzi?
A.M.M.: Am renunţat la asta, recunosc. Unele lucruri pe care le spun sînt răstălmăcite, nu sînt conforme cu realitatea şi, în concluzie, nu mă reprezintă. În general, nu refuz dialogul, însă de cînd am citit fraze care nu îmi aparţin şi informaţii greşite, sînt foarte selectivă.


"Mi-am făcut bagajele şi am plecat"

A.M.O.: Ai plecat la Londra pentru a-l vedea pe Gael García Bernal într-o piesă de teatru a lui Lorca...
A.M.M.: Povestea se întîmpla acum doi ani. Eram la Paris, unde traduceam o piesă a Gianinei Cărbunariu, numită Kebab, care acum e publicată la Editura ARCHE şi care s-a jucat deja la Paris şi în lume. Şi m-a sunat un prieten să-mi spună de piesă - abia văzusem Amores Perros, care mă impresionase -, drept care m-am suit în primul tren ce străbatea Canalul Mînecii şi am ajuns la Londra, în Islington, la Almeida Theatre, un teatru cochet si foarte intim, unde Bernal juca în piesa lui Lorca, Nunta însîngerată. Am făcut "excursia" asta, m-am dus acolo special ca să-l văd pe Gael García Bernal, da! Şi am aflat că e un actor de teatru extrem de talentat.

A.M.O.: Cum ai rămas?
A.M.M.: După Sex Traffic m-am tot întors cu ocazia evenimentelor legate de film sau pentru probe, aşa că eram foarte mult timp plecată. În timpul perioadei în care filmam pentru serialul Hotel Babylon, am dat o probă cu Simon McBurney, directorul companiei de teatru "Complicite" pentru piesa Măsură pentru măsură de Shakespeare. Astfel, şederea mea în străinătate s-a prelungit cu... şapte luni. Am plecat în turneu prin toată lumea cu ei, din Polonia pînă în India. Apoi a urmat National Theatre din Londra, seară de seară, timp de 9 săptămîni. Acolo se joacă şase zile pe săptămînă, iar miercurea şi sîmbăta aveam cîte două spectacole pe zi.

A.M.O.: Părinţii tăi, cu care ai o relaţie frumoasă şi foarte apropiată, în ce fel au reacţionat faţă în faţă cu plecarea ta, pentru luni bune, acolo?
A.M.M.: Am fost destul de independentă de mică. Mama şi tata m-au învăţat că trebuie să-mi iau responsabilitatea propriilor hotărîri. Mi-am făcut bagajele, şi pur şi simplu am plecat. Părinţii mei sînt nişte oameni înţelepţi. Cred că s-au aşteptat la această plecare şi au înţeles-o. Cum s-a întîmplat şi cu plecarea mea la Piatra-Neamţ, şi cea la Bucureşti.

A.M.O.: Şi va fi plecarea din Londra...?
A.M.M.: (rîde) Nu ştiu... Îmi place foarte mult oraşul. Nu ştiu dacă vreau să plec de-acolo, iubesc Londra. Oricum, cred că sînt o fire nomadă.

A.M.O.: Dar cum arată, propriu-zis, viaţa ta la Londra? Ai mulţi prieteni acolo?
A.M.M.: Nu mulţi, ci buni. În Londra e o atmosferă foarte caldă şi specială, datorită amestecului de culturi, de culori, de forme. Arhitectura oraşului e spectaculoasă, îmbinarea de bun-gust dintre vechi şi nou e unică.

A.M.O.: Au existat motive neplăcute ale plecării tale din România?
A.M.M.: Nu. Principalul motiv ţine de faptul că lucrez acolo. Eram nevoită să fac "naveta" Londra-Bucureşti, Bucureşti-Londra. Veneam şi plecam. La un moment dat, n-am mai rezistat fizic şi aşa am luat decizia. În plus, mai e şi povestea mea de dragoste cu Londra.

A.M.O.: Păstrezi însă multe şi din povestea ta de dragoste cu România.
A.M.M.: Bineînţeles. Eu sînt, în continuare, actriţă a Teatrului Bulandra. Nu sînt o actriţă britanică, născută în România, cum se poate citi pe Internet. Sînt româncă, voi continua să lucrez şi aici, iar alegerea de a trăi - o vreme - în Mare Britanie nu înseamnă că mă desprind definitiv de locul în care m-am născut. În fond, suntem cetăţeni ai lumii.

A.M.O.: La Londra sau oriunde în străinătate, ţi s-a întîmplat să fii stînjenită de faptul că eşti "actriţă româncă"?
A.M.M.: Nu. Sînt mîndră de ţara mea, de poporul meu. Am lucrat în Franţa şi în Anglia pînă acum, şi faptul că vin din România n-a constituit niciodată un dezavantaj - dimpotrivă. Artiştii cu care am avut bucuria să colaborez apreciază diversitatea şi caută actori cu un background cît mai diferit de al lor.


"Despre patriotism nu putem vorbi în termeni comerciali"

A.M.O.: Imediat după anunţarea premiului, jurnaliştii de la talk-show-uri au început să invoce ideea brand-ului de ţară şi a faptului că filmul românesc ar putea fi noul mijloc de promovare a României în afară. Tu ai simţit că ai contribuit, prin prezenţa ta în filmul acesta şi în filmele străine, la "consolidarea" acestui brand de ţară?
A.M.M.: Despre patriotism nu putem vorbi în termeni comerciali. Cred că sentimentele şi emoţiile puternice, în cazul în care sînt declarate, trebuie exprimate în şoaptă. Relaţia dintre mine şi ţara mea e foarte intimă şi sînt foarte fericită că am făcut un film în româneşte, despre România, care a fost văzut şi va fi văzut de atît de mulţi oameni. A fost unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Şi nu vorbesc de Cannes acum, ci de momentul acesta, în care realizez că am făcut ceva pentru ţara mea. Poate nu e aşa, însă eu asta simt.

A.M.O.: Cînd vom vedea 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile? Aţi reuşit să rezolvaţi cîteva dintre problemele care au apărut între timp, legate de distribuţie?
A.M.M.: E mai bine să nu vorbim despre aceste probleme. Din cîte ştiu, filmul va apărea pe ecrane în toamnă.


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, iunie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer