Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
Fără repetiție
Dragoș Duțulescu
Dragoș Duțulescu
Cine sunt eu să vorbesc despre Liana. Acest spirit frumos pe care l-am cunoscut fără a-l întâlni. Dar am s-o fac, totuși, pentru că m-am atașat de povestea asta mai mult decât de orice altă poveste pe care am auzit-o până acum.
Era 2016 când, împreună cu familia, am decis să ne mutăm în Anglia. Mi se oferise acolo un post de director de vânzări. Cu ocazia asta am cunoscut-o și pe Diana. Mi-a fost subalternă. Făcea parte din echipa de vânzări pe care o preluasem. Pentru că felul ei de a fi nu se potrivea cu jungla din domeniul vânzărilor, am lucrat cu Diana doar un singur an. Diana, aveam să descopăr, era un pleaser, ceea ce noi, datorită diferențelor culturale, am putea traduce ceva de genul "pupincurist". Dar ea era departe de a fi așa ceva. Ea voia să ajute, să nu supere pe nimeni. Avea o bunătate dusă la extrem. Era felul ei de a fi, dar avea și un motiv bine întemeiat, în afară de faptul că istoricul ei de agent customer service o învățase să fie așa.
Am avut prima întâlnire cu Diana în mai 2016. După ziua de business petrecută împreună, ne-am întâlnit, pe seară, în barul hotelului Premier Inn de lângă aeroportul Heathrow. Acolo eram cazați și tot acolo deciseserăm să avem o cină în timpul căreia să discutăm despre job, dar și să ne cunoaștem. Știam că, atunci când preiei o echipă nouă, ca să-i poți cunoaște mai bine pe oamenii cu care vei lucra, cel mai ușor e să-i scoți din contextul de business. Dacă îi scoteam la restaurant, după ce mâncam ceva, la un pahar de vorbă reușeam să îi cunosc cu adevărat. Poate părea foarte meschin, dar m-a ajutat inclusiv pe mine să mă deschid. Am putut să aflu nevoile reale ale oamenilor cu care conversam. Masca pe care mulți o construiesc pentru job, poate deveni, uneori, un alter ego destul de greu de dezbrăcat.
Despre Diana puteam să jur că nu are niciun fel de alter ego. Diana era naturală, bună și jovială cu aproape toată lumea. Avea acea bunătate dezinteresată, nedeclarată, pe care parcă o poți simți.
După ce am cerut de la bar ceva de băut, ne-am apucat să povestim. Mai întâi despre ziua de business. Ea era destul de stresată. Am văzut-o cum și-a scos din geantă o agendă în care a început să noteze tot ce-i spuneam despre ce am observat în timpul zilei pe care o petrecuserăm împreună. Nici nu mai avea timp să se uite la mine. Femeia minionă, blondă, cu ochi mari și verzi din fața mea, la cei 40 și ceva de ani ai ei, stătea cu capul plecat, exact ca un elev care nu voia să-l supere pe profesor. Am observat că scria cu mâna stângă. Sunt fascinat de oamenii care scriu cu stânga. Îmi pare că au ceva deosebit. O abilitate în plus. Fac lucrurile altfel. Altfel decât norma. Observasem că, inclusiv prima dată când ne-am întâlnit și am făcut cunoștință, Diana mi-a întins mâna stângă în loc de dreapta. Nu am zis nimic atunci, dar văzând-o acum, am concluzionat că este stângace.
- Diana, aș vrea să purtăm o conversație, dacă nu te superi, despre tot ce s-a petrecut azi, i-am spus, încercând să o fac să ridice ochii din agendă.
- Boss, dar trebuie să-mi notez ce-mi spui. Este important. Dacă am făcut ceva greșit ar trebui să documentez totul pentru a putea să-mi îmbunătățesc performanța.
- Di, dacă-mi dai voie să îți spun așa. Te rog, spune-mi Dragoș. E mai simplu. Boss este prea mult. Vreau să înțelegi că, înainte de orice suntem oameni.
- Îmi este mai simplu așa. Nu pot să-ți pronunț corect numele și nu aș vrea să fac vreo prostie. Dar tu poți să-mi spui Di. Așa mă știe toată lumea. Diana îmi spuneau doar acasă, atunci când făceam vreo prostie.
- OK, Di. Lasă, te rog, agenda. Spune-mi mai multe despre tine. Prefer să ne cunoaștem, înainte de a discuta despre business.
- Păi și de unde să încep. Nu știu dacă este potrivit să facem asta acum, chiar de la prima întâlnire.
- Di, am să încep eu, i-am spus și apoi am continuat cu povestea mea de corporatist umblat prin multe țări, am adus vorba despre familie și cât de mult îmi iubesc fetița.
În momentul în care am adus vorba despre copii am observat-o că și-a mutat privirea de la mine. Ochii ei mari și verzi se fixaseră pe un punct imaginar de sprijin aflat în spatele meu. Nu am vrut să mă întorc și mi-am continuat povestea privind-o. Cu cât vorbeam mai mult despre Nora, cu atât ochii i se transformau în portaluri către o realitate pe care doar ea o putea înțelege. M-am oprit și, curios, am întrebat-o:
- Ai copii, Di?
- Da, a răspuns ea instinctiv, mimând un zâmbet trist cu întreaga față. De fapt am avut și am, mi-a zis ea, confuzându-mă.
- S-ar putea să fie din cauza nivelului meu de înțelegere al limbii engleze, dar mi-e teamă că nu pricep. Cum adică, ai avut și ai?
- Boss, este o poveste lungă. Ai înțeles perfect ce am zis. Am o fată, Caitlin și, am avut o fată, Liana.
Îmi era teamă că am intrat pe un teritoriu foarte sensibil. Dar, ca părinte, încercam să înțeleg ce este cu trauma asta ascunsă în spatele unor formulări mult prea filosofice pentru ora aia și pentru locul în care ne aflam. M-am uitat la Di și am văzut că era deja plecată de acolo. Era în lumea din care îmi răspundea la aceste întrebări atât de personale. Atât de usturătoare pentru rănile ei încă nevindecate. Lacrimi, inobservabile la început, au prins formă și au început să-i șiroiască pe obraji. Nu erau lacrimile unui plâns în hohote. Erau lacrimi grele, încărcate cu amintiri pe care ea părea că le retrăise de atâtea ori, încercând să le găsească un final diferit. Mai bun. Mai fericit. Dar, din păcate, finalul era mereu același. Ori de câte ori ar fi spus povestea, în speranța că, poate, de data asta, finalul se va schimba, finalul era mereu unul în care ea era de două ori vinovată. Două decizii pe care le va căra, cu tot cu regrete, toată viața.
Trăgându-și nasul și ștergându-se la ochi cu un șervețel, Di mi-a spus:
- Dacă crezi că avem timp, o să te lămuresc. Este deja ora nouă seara.
- Di, ziua asta îți este dedicată. Dacă nu te simți confortabil să vorbim despre asta, mai bine o lăsăm pentru altă dată.
- Sunt pregătită, pentru că doar așa pot să țin amintirea Lianei vie. Vorbind despre ea cu toți cei dispuși să asculte. Sunt sigură că Liana zâmbește de acolo de unde este ea. A trăit și a murit cu zâmbetul pe buze. Iar eu sunt cea vinovată că ea nu mai este aici, cu noi, pentru a-și folosi zâmbetul ăla, plin de iubire, pentru a-i ajuta pe alții.
Di a izbucnit de data asta în plâns, dar, conștientă de locul în care ne aflam și de faptul că voia să-și continue povestea, s-a oprit destul de rapid pentru a-și recăpăta suflul.
- Acum mai bine de cinci ani, zise ea, chiar când ne pregăteam să ne planificăm vacanța de vară, Liana s-a întors extrem de entuziasmată de la școală. Nu m-a surprins, pentru că Liana era o fire veselă, indiferent de situație, încât asta îi adusese o mulțime de oameni faini în preajmă. Avea un grup de prieteni din ce în ce mai mare. Toți se simțeau inspirați de vitalitatea Lianei, astfel încât nimeni nu a fost surprins de faptul că ea își propusese să-și dedice viața pentru a-i ajuta tinerii delicvenți să se reintegreze în societate.
- Mamă, azi, la școală, ne-a vizitat o tipă de la un ONG, Project Trust, care se ocupă de educația copiilor din comunitățile defavorizate din Africa. Ei strâng voluntari care să meargă în Africa și să ajute la educarea copiilor. M-am înscris și eu, fără să-ți cer voie, să merg în Uganda, pentru un an, iar acum trebuie doar să confirm. Mi-era frică să nu pierd locul. Te rooog, mă lași? Este o experiență unică și îmi va prinde foarte bine pentru ceea ce vreau să fac mai departe.
Era greu să faci față unei astfel de prezentări persuasive, mai ales atunci când ea aparținea unei adolescente de 18 ani pe care tu ai educat-o să fie așa.
- I-am zis: Liana, înainte de a lua orice decizie, eu zic că ar trebui să ne mai gândim puțin, continuă Diana. Ce costuri implică, cât durează, unde vei locui, cine va avea grijă de voi, ce alți copii cunoscuți mai merg și tot așa?
- Mamă, nu-ți face griji. Suntem deja cinci copii: eu și Kayleigh de la mine din clasă și încă două tipe și un tip de la celelalte clase. Ne plătește ONG-ul totul. Ei se ocupă de vize și ne asigură transport, cazare și masă. Noi trebuie doar să mergem acolo și să predăm limba Engleză în niște sate unde profii nu ajung sau nu vor să meargă.
- Nu știu ce să zic, Liana. Nu ai mai fost plecată niciodată atât de departe de casă. Și este Africa. E periculos. Asta a fost prima mea reacție, a zis Diana. Eram îngrijorată, așa cum ar fi orice părinte. Iar noi, englezii, avem o doză suplimentară de reținere atunci când trebuie să ne asumăm un risc.
- Ce poate fi periculos, mamă. Sunt și ei tot oameni, ca și noi. Poate că au alte tradiții și poate că viața nu a fost atât de generoasă cu unii dintre ei, dar sunt sigură că ne vom înțelege. Au nevoie de ajutor. Mereu mi-ai zis să ajut, dacă pot. Haide, te rog! O să fie cea mai cool experiență, ever.
- Cu greu m-am lăsat convinsă, spuse Diana. Parcă simțeam că ceva nu o să meargă bine, dar mi-am spus: Diana, fii o mamă modernă. Lasă copilul să experimenteze. Doar așa va învăța. Nu am bănuit nicio clipă cât de mult ne va schimba viața, acel "da" pe care i l-am oferit cu atâta ușurință și încredere. Cât de radical și cât de nereparat ne va fi viitorul. De obicei nu cedam atât de ușor, dar m-am gândit că ar putea fi un cadou frumos pentru ea. Pentru absolvire și pentru cei 18 ani pe care urma să-i împlinească. Era greu pentru mine să-mi cresc singură fata. Nu m-a învățat și nu m-a ajutat nimeni să fac asta. Familia m-a blamat pentru îndrăzneala de a avea un copil și a mă mărita înainte de a termina facultatea. Am învățat cum să-i fiu mamă Lianei, în timp ce ea a învățat cum să devină o adolescentă cu suflet mare și cu vise de a face bine. Cum aș fi putut eu, o femeie care nu demonstrase nimic până atunci, să-i blochez accesul la o astfel de experiență? Mă vedeam pe mine, exact în momentul în care am dat la facultate. Eram o adolescentă veselă și puternică care visa cu ochii deschiși la marea transformare pe care speram că facultatea mi-o va pune pe tavă. Din păcate, nu am știut cum să fac față mirajului acestui scenariu care, din afară, părea a fi perfect. A fost nevoie doar de o decizie impulsivă, de moment, iar visul s-a evaporat. O simplă aventură cu unul dintre colegii de facultate mi-a schimbat direcția, iar visul meu s-a pierdut într-o nouă realitate pe care habar nu aveam de unde să o apuc. Am rămas gravidă cu Liana și am decis să renunț la cursuri. După ce s-a născut ea, am încercat să încheg un fel de relație cu Mike, tatăl ei. Nu a durat mult. Când Liana avea trei ani, Mike mi-a spus că nu este pregătit pentru a avea o familie, că este tânăr și mai are atât de multe de trăit și experimentat încât nu se poate dedica "acestui proiect". Da, se pare că eu și Liana eram doar un proiect pentru el. Un proiect pe care, însă, m-am ambiționat să mi-l asum, cu bune și cu rele, și l-am dus mai departe așa cum am știut mai bine.
- Cred că ți-a fost foarte greu, am intervenit eu pentru a-i da răgaz să-și mai adune gândurile.
- Nici nu-ți dai seama cât de mult întăresc situațiile astea o mamă singură. Dar plecarea Lianei era ceva cu totul aparte. Simțeam că nu mai dețin controlul. Nu mai aveam cum să o protejez. M-am întrebat chiar dacă nu ar fi mai bine să merg și eu cu ea. Mi-a zis: "Doar nu vrei să mă faci de râs" și atunci mi-am dat seama că exagerez. În fine. Am fost la școală, am semnat hârtiile și ea a plecat în Africa.
Am început un nou tip de relație cu Liana. O relație la distanță, cu poze trimise pe whatsapp și cu telefoane doar atunci când ajungea în zone în care avea semnal la mobil. Părea foarte fericită. Îmi spunea că o enervau doar țânțarii și umezeala exagerată. Însă, ca să existe un echilibru la toată această stare de bine, totul s-a prăbușit după șase săptămâni de când ajunsese acolo. În noaptea aia în care m-au sunat și mi-au spus că Liana a avut o reacție alergică severă la medicamentele anti-malarie, necesare pentru a putea lucra acolo. Pancreasul și rinichii i-au fost foarte grav afectați. Pentru a putea fi tratată, fusese deja transportată de urgență la un spital din Nairobi, în Kenya. Am reușit să merg acolo și să o aduc înapoi acasă, pentru a fi tratată aici. Deși era ținută în viață de aparate, Liana își păstrase optimismul. Ținea legătura cu prietenii ei scriindu-le pe blogul personal: "Să treci de la un adolescent sănătos la a depinde de mașini pentru te menține în viață este prea mult pentru oricine". Lângă, a atașat și o poză cu ea, râzând cu gura până la urechi, chiar dacă se vedea că era conectată la aparate și la tuburile de oxigen. În următorii trei ani după ce am adus-o acasă, ea a suferit mai multe intervenții chirurgicale pe pancreas, ficat și alte organe digestive. A avut parte de un transplant de rinichi care ne-a redat speranța că lucrurile vor merge în direcția bună. În 2014, Liana a reușit chiar să călătorească și să strângă fonduri pentru organizația de caritate "Live Life Then Give Life". Din păcate, Liana a contractat citomegalovirus, la care devenise susceptibilă, deoarece sistemul ei imunitar fusese compromis de medicamentele necesare pentru a evita respingerea noului ei rinichi. A murit în februarie 2015, după 17 zile chinuitoare.
- Îmi pare atât de rău pentru tot ce ți s-a întâmplat, am simțit eu nevoia să o consolez. Cum te-aș putea ajuta? Ai nevoie de o pauză de la job? Trebuie să te refaci înainte de a reveni în mediul ăsta atât de solicitant emoțional.
- Am revenit la job tocmai pentru a reuși să dau uitării acești ultimi ani care, pentru mine, au fost un purgatoriu. Nu o pot uita. Era micuță, înflăcărată, copleșitor de iubitoare și plină de compasiune față de ceilalți. Avea un simț al umorului pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva. Dar, mai presus de toate, avea un curaj fără limită. Nicio clipă, cât a fost bolnavă, nu a încetat să lupte pentru a-și recâștiga viața înapoi. Toți cei care au cunoscut-o pe Liana s-au îndrăgostit puțin de ea.
O observam pe Diana cum povestea cu privirea pierdută undeva, pe fereastră. Stătea cu brațele strânse pe lângă corp, ca într-o îmbrățișare. Din când în când o vedeam cum își trecea delicat palma peste antebrațul mâinii drepte. Avea tatuate niște cifre. 11.923.542.
- Dacă nu te superi, îmi poți spune, te rog, ce semnifică cifrele astea?
- Astea sunt toate minutele de viață ale Lianei. Eu am început să i le scriu, atunci când am născut-o, și tot eu le-am încheiat numărătoarea. Eu, cu mâna mea am făcut totul. Cu mâna asta dreaptă cu care am semnat hârtiile pentru plecarea Lianei în Africa. Cu mâna asta dreaptă cu care am semnat și că sunt de acord ca doctorul să-i oprească chinul și să închidă aparatele care o țineau în viață.
- Doamne, cât de greu cred că ți-a fost, i-am spus, având un nod în gât și gândindu-mă la cum aș fi procedat eu dacă Nora ar fi trecut prin așa ceva.
M-am ridicat și am simțit nevoia să o strâng în brațe. I-am dat drumul, uitându-mă atent în jurul nostru, la toți acei oameni trecători din barul hotelului. Nici unul dintre ei nu bănuia ce emoție profundă retrăise Diana, pentru a nu știu câta oară, povestindu-mi despre Liana. Am încercat să duc discuția într-o zonă neutră.
- Mă fascinează stângacii și nu am putut să nu observ că scrii și saluți cu stânga. M-am întrebat mereu, oare cât de dificil este?
- Nu este dificil. E chestie de exercițiu, iar scrisul cu mâna stângă este parte a terapiei mele. Sunt dreptace, dar trebuie să uit ce mi s-a întâmplat, așa că renunț la tot ce nu-mi face bine. Mi-am propus să nu-mi mai folosesc mâna dreaptă. Mi-a adus doar necazuri. Vreau să devin altcineva. Să mă transform într-o altă persoană. În cineva care va face doar bine.
- Diana, cred că te judeci prea aspru. Nu uita că trebuie să ai grijă și de Caitlin. Dacă tu decizi să devii altcineva, atunci, pentru ea, cine va mai juca rolul de mamă?
Diana se ridică de la masă, îmi întinse mâna dreaptă pentru a-și lua la revedere și îmi spuse, uitându-se pentru prima dată în ochii mei:
- Dragoș, cum aș putea să-mi joc, fără greșeală, rolul de mamă, atâta timp cât viața mea a fost până acum doar un spectacol în direct, la care nu am avut parte de nicio repetiție?