Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
Șase zile fără ouă
Gabriela Gabrinov
Gabriela Gabrinov
Hai, respiră. Trage aer în piept, liniștește-te, că altfel o să-ți plesnească dracului vreo venă la cap. O să treacă, vezi tu cum o scoți la capăt...
- Cum adică ai spart toți banii la păcănele?
Costi s-a uitat la ea de parcă nu înțelegea limba română. S-a scărpinat în creștetul capului, acolo unde părul începuse să i se rărească, și s-a bâlbâit câteva clipe încercând să dea un răspuns. Însă n-avea cum să dea vreunul care să nu mai fi fost auzit înainte de mii de ori de Andreea, iar în timp, toate răspunsurile astea, toate minciunile și promisiunile cu care se ștersese la cur a doua zi mai puseseră câte o cărămidă la temelia răspunsului cel mare.
- Îmi pare rău, iubita, iartă-mă... știi cum e, când n-ai noroc în viață, futu-i mama ei de viață, n-ai ce să faci.
Andreea era neverosimil de calmă și i-a vorbit pe un ton grav, politicos:
- Ai jucat la ruletă?
- Și la ruletă, da, dar și la aparate. Făcusem aproape trei mii, apoi a venit Cristi și-a zis că să dăm o mână la ruletă. Am pus pe neagră și a ieșit roșie...
La fel am făcut și eu, am pus pe dragoste și a ieșit necaz. Andreea nu știa ce să-i spună, nu știa dacă să-l înjure sau să se lase păgubașă. Îi tremură mâna când ridică ceașca de cafea la buze. Dintr-odată, gustul cafelei la filtru i se părea insuportabil de amar. Se gândi la copii. Nicolas și Darius încă dormeau. Se ridică și deschise frigiderul. Nu era nici foarte gol, dar nici foarte plin. Mai avea niște carne în congelator și niște conserve cu legume prin dulap, vreo două pâini, niște mălai, jumătate de sac de cartofi. Dacă le drămuia bine, ar fi trebuit să-i ajungă vreme de o săptămână, fiindcă indemnizația intra abia la sfârșitul lunii. Ar fi putut rezista, în cazul fericit în care nu se îmbolnăvea nimeni, nu-i venea ciclul, pentru că nu mai avea absorbante, sau în care nu venea inopinat vreo factură. Un roi de gânduri dintre cele mai stupide îi umbrea luciditatea. Se uită la Costi, care picotea, cu coatele sprijinite pe masă și cu o țigară neaprinsă între degete. Voia să-i spună multe, voia să-l înjure, să-l lovească, să-l înjosească, să-l aducă până în pragul umilinței pe care ea îl cunoscuse de atâtea ori când fusese nevoită să drămuiască puținii bani care mai rămâneau după ce-și făcea damblalele prin cazinouri. Însă nu mai avea putere. Nu mâncase nimic și băuse cafeaua pe stomacul gol, iar acum îi era greață. Îi venea să vomite.
Îi luă țigara dintre degete și-l convinse cu greu să se sprijine în picioare doar cât să se ridice, apoi îl târî până în sufragerie și-l lăsă pe canapea. Mirosul lui era insuportabil, duhnea a spirtoase tari, a vomă și a chirie neplătită. Se duse apoi în dormitor. Acolo era cald și draperiile erau încă trase. În mijlocul patului, baricadați între perne, copiii dormeau îmbrățișați, unul cu suzeta în gură, iar celălalt cu degetul. Andreea le pregătise dinainte micul dejun, așezase frumos feliuțele de mozzarella pe o farfurie de plastic cu Mario și Luigi, tăiase roșii, castraveți, ardei gras și pusese lângă și vreo două linguri de porumb din conservă. Le plăcea mult porumbul, mai ales știuleții, pe care-i ronțăiau cu dinții lor mici. Liniștea din cameră o amorțea. Nu voia să-i deranjeze sau să-i trezească, mai ales că cel mic, Darius, care abia împlinise un an, era puțin răcit. Se chinuise cu el toată noaptea, ba să-i tragă mucii cu pompița, ba să-i bage pe nări ser fiziologic. Se așeză ușor pe marginea patului, își luă telefonul și se uită în cont. Mai avea cinci sute de lei și fix acum rămăsese fără detergent de rufe. O usturau ochii și amețeala îi dădea târcoale. Pe draperiile cu fluturași, aripile prinseseră viață și pâlpâiau tăcut în lumina dezmorțită.
Nicolas se trezi primul și ceru să se uite la desene. Darius se trezi și el apoi. Andreea le zâmbi, îi sărută, îi schimbă, îi spălă, le dădu să mănânce, apoi îi lăsă la televizor. Costi încă dormea răstignit pe canapea. Era sâmbătă, doar ce-avea de făcut? Când trecu pe hol, îi auzi sforăitul răsunător, de parcă cineva tăia bușteni cu drujba. Andreea se duse la bucătărie, strânse mucurile de țigară pe care el le lăsase morman în scrumieră, spălă cănile de cafea, șterse masa, apoi spălă și biberoanele pe care nu le mai steriliza de la o vreme, tot din economie. Blatul cumpărat la mâna a doua se jupuise, apa intrase pe dedesubt și-acum avea porțiuni în care era umflat. Se mai uită o dată în frigider, apoi din nou în dulap. Numără pachetele de biscuiți, pungile cu paste, cutiile cu lapte pasteurizat pe care le ținea, din lipsă de spațiu, într-un dulăpior separat, acolo unde stătea încălțămintea. Se uită la adidașii mici, cu tot felul de desene pe ei, și se gândi la tălpile care trebuiau să-i poarte. Îi ardeau tâmplele. Șase zile întregi, în care nu trebuia să intervină nicio urgență, în care nu trebuia să aibă nevoie de apă sau de mere sau de super glue.
Până la prânz, foamea îi dispăru și, pentru că bău puțină apă, îi trecu greața, lăsând să se instaleze în locul ei o durere sâcâitoare de cap. Pentru că ouăle urmau să expire curând, le pregăti copiilor niște omletă cu broccoli. Se uită de două ori la coji înainte să le arunce. Poate că, dacă lua pampersul cel mai ieftin, i-ar fi rămas bani să cumpere și ouă. Băieților le plăcea omleta. Andreea o făcea pufoasă, pentru că punea în ea și un stop de smântână de gătit. Nu punea niciodată sare. O dureau rinichii numai când se gândea la sare. Își aminti că atunci când era mică, bunica ei punea multă sare în mâncare. Mânca laolaltă cu adulții și bea apă de la puț, iar la cinci ani fusese internată pe secția de pediatrie pentru o criză de colică renală.
Îi îmbrăcă pe copii și îi duse în parc, iar când dădu de aerul tare și curat de afară, o izbi toropeala. Abia-și putea ține ochii deschiși, așa că încercă să tragă de ea, să se joace cu ei, să-i alerge printre băncuțe, să-i dea în leagăn și în tobogane, să zâmbească de parcă nu era nimic în neregulă, să le asculte chirăiala interminabilă. Ziceau ,,mama" de vreo trei sute de ori pe zi, dar se obișnuise. Se întoarseră acasă după două ore, deși ea se simțea ca și cum colindase prin oraș vreme de două zile. Mai avea șase mere și patru pere în coșul cu fructe, așa că alese un măr mai mare, îl spălă, îl felie și așeză feliuțele pe o farfurie. Le aranjă în formă de floare. Toată casa căpătă parfum de flori. Copiii râdea și săreau în pat. Costi încă dormea. Din datorie sau poate ca să nu-l aibă pe conștiință, îi prăji niște cartofi din care ciuguli și ea puțin, doar cât să n-o mai roadă stomacul.
După somnul de după-amiază, îi luă pe copii și se duse la Lidl. Parcarea era plină de mașini, abia reuși să găsească un loc gol. Înăuntru se perindau zeci de oameni cu coșurile pline, benzile de la casele de marcat se învârteau greu din cauza produselor așezate pe ele, cozile se întindeau până pe raionul cu legume. Andreea îl puse pe Darius pe suportul de sus al căruciorului, iar pe Nicolas îl luă de mână. Luă două baxuri de pampers de câte șaizeci de bucăți, care ar fi trebuit să le ajungă, mai ales că Nicolas mai făcea și la oliță atunci când voia el. Luă și două cutii cu lapte praf, pentru că niciunuia nu-i plăcea laptele de vacă. Ei îi plăcuse laptele de vacă, bunica îi dădea câte o cană de lapte cu sare în fiecare dimineață.
Când coti spre culoarul cu dulciuri, Nicolas se smuci și fugi înainte, alegându-și o pungă de pufarine colorate de pe raftul de jos.
- Mami, putem, putem, te rog?
Nu știa ce să-i răspundă, buzele ei nu voiau să se rotunjească într-un ,,nu" hotărât. O înțepa inima. Ura să le refuze chestii, mai ales că erau mici și nu puteau înțelege de ce mami nu avea bani și pentru iaurțel, și pentru cereale, și pentru pufarine și pentru tot ce-și mai doreau ei. Darius începu să plângă și întinse mâinile după pungă. Nicolas mai luă una și i-o dădu.
- Bine, dar atât, da? Nu mai luăm nimic dulce. Mami are o listă de cumpărături și trebuie s-o respectăm.
- De ce trebuie s-o respectăm? întrebă Nicolas, iar Andreea zâmbi când îi auzi glasul peltic.
- Ca să nu cheltuim nesăbuit.
Mai puse în coș un bax de șervețele umede, șase bidoane mari cu apă, o pungă cu paste, trei bucăți de avocado și o găleată mare de iaurt grecesc, iar în ultima clipă, luă și un carton mic, cu zece ouă. Ajunse la casă, puse totul pe bandă, iar când văzu afișată pe ecran suma de cinci sute zece lei, un junghi dureros îi străpunse capul pieptului. La ce să renunțe? Se uită cu milă în coș, apoi se uită la copii. Darius strângea punga de pufarine la piept de parcă era un colac de salvare. Apucă repede cartonul cu ouă și îl puse înapoi pe blatul casei.
- Fără astea.
Casierița pufni, își dădu ochii peste cap și vorbi tare în cască, cerând să vină un șef de tură cu cardul de anulare, apoi începu să tasteze, nervoasă, ceva pe ecran. Până apăru șeful, coada se îngroșase, iar oamenii se uitau urât la Andreea. O judecau, știau că din cauza ei se blocase casa, ei se grăbeau și ea îi ținea pe loc. Când suma scăzu până la patru sute nouăzeci și nouă de lei și douăzeci de bani, Andreea plăti cu cardul și împinse cu ciudă căruciorul până în parcare. Îi așeză mai întâi pe copii în scăunele, apoi desfăcu o pungă cu pufarine și o așeză între ei, ca să-și ia fiecare cât voia. Puse cumpărăturile în portbagaj și rămase afară. Se uită pe bon. Plătise șase lei pentru pufarine. Dacă nu le-ar fi luat, i-ar fi ajuns banii și de ouă, dar atunci, copiii ar fi plâns, n-ar fi înțeles de ce nu putea să le cumpere pufarinele. Erau prea mici. Andreea se întrebă de ce trebuia să fie așa, de ce trebuia să fie ea mereu cea care să renunțe la ceva, de ce nu putea și Costi să renunțe, din simțul datoriei, din rușine, din dracu' să-l pieptene, la a douăzecea mână la ruletă, de ce nu putea să se gândească și el la copii, de ce nu se întreba niciodată ce aveau să mănânce. Își înghiți lacrimile, mototoli bonul și-l băgă în buzunar, apoi se urcă la volan. Mai avea jumătate de rezervor, iar dacă nu făcea prea multe drumuri, avea să-i ajungă până la sfârșitul lunii. Toată viața ei se împiedica de acest mare, dacă". Dacă nu mănânc în seara asta și păstrez carnea aia pentru mâine la prânz? Dacă nu plătesc luna asta cablul ca să le cumpăr adidași? Dar dacă mă duc la mama?
Învârti cheia în contact și ieși din parcare după ce se asigură că nu venea nimeni. Degetele i se albiră repede pe volan, ochii o usturau, stomacul îi chițăia timid. Îi venea să se dea cu capul de bord și să rămână acolo, să nu se mai ridice niciodată. Dar copiii nu erau vinovați cu nimic. Nu era vina lor că se scumpiseră toate și că tatăl lor o luase razna și se îndrăgostise de păcănele și se apucase de băut cu Cristi fix acum, când ea era în indemnizație maternală și nu se putea descurca de una singură cu toate cheltuielile casei. Lăsă mașina în parcarea din fața blocului și cără până la etajul doi bidoanele cu apă, apoi îl luă pe Darius în brațe, îl luă pe Nicolas de mână, luă și punga în care-avea celelalte cumpărături, încuie mașina și urcă în apartament. Costi se trezise, dar nu ieșise din sufragerie. De dincolo de ușă se auzea vocea comentatorului de meci. Îi duse pe copii în dormitor și-i lăsă să se joace, în vreme ce ea aprinse aragazul, puse apă și sare într-o oală și o lăsă pe aragaz. Pachetul de țigări al lui Costi încă era pe masă. Se uită de vreo două ori spre el, încercând să se abțină, iar până la urmă renunță la gând, se așeză pe un scaun și își sprijini fruntea în podul palmei.
Costi intră în bucătărie abia când pastele erau gata.
- Vai, ce bine miroase! zise. Demențial.
Trase o furculiță din suportul de vase și gustă din paste. Sosul de roșii cu legume și carne era printre preferatele lui. Andreea îi urmări mișcările ca în transă. Nu se atinsese de cartofi și, cel mai probabil, avea să-i arunce. Dormise bine, părea înviorat și binedispus.
- Auzi, iubita? Nu faci și tu o prăjitură? Un pandișpan din ăla pufos? îi zise Costi.
Își luă o farfurie, o umplu cu vârf și se așeză la masă. Andreea se strâmbă.
- Peste șase zile. Nu mai am ouă.