Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
Șut și bară
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
"You're a fool, Serge, you want everything."
Sensei are dreptate, o recenzie cinstită e un dar neprețuit. Adică musai de prețuit. Și știi cum știi asta? Pentru că o recenzie cinstită e imposibil de uitat. Așa cum nu am uitat nici eu și nu voi uita vreodată "recenzia" asta de practic cinci cuvinte pe care mi-a făcut-o cadou Steven, prietenul meu auto-poreclit Stavros (cum ar veni, își schimbase nomen-ul și omen-ul din "coroană" în "cruce"). Cel mai vesel și cel mai trist dintre toți prietenii mei. Amintirea lui, atât de luminoasă, a rămas învăluită în cea mai adâncă umbră.
am cunoscut în '93, era unul din cei patru colegi australieni pe care i-am avut la Nihongo Gakkō, școala pregătitoare de limbă japoneză la care am mers în primul an din cei cinci ai bursei. Puțin context: prin anii '50, Ministerul Educației din Japonia a inițiat un program de burse pentru studenți străini, favorizând țările mai necăjite ale lumii, de unde nu ajungea de obicei cam niciun student la ei, țări în rândul cărora au intrat, după prăbușirea regimurilor comuniste, și cele din estul Europei. În 1992 au invitat un student din Ungaria (Bogdan G., născut și educat în România, de fapt, dar care se mutase de la Universitatea din București la cea din Budapesta după ce fusese cât pe-aci să fie linșat de mineri). Iar în '93 și-au zis să-și încerce norocul și cu un student din România. Norocul meu! O dată pentru că Ambasada Japoniei din București a decis să evite capitala ca bază de selecție (pentru că s-ar fi mânărit examenul de tot felul de insideri) și au ales în schimb orașele Iași și Târgu Mureș; apoi pentru că în loc de un student au decis să admită patru. Așa am încăput și eu pe lista lor și am ajuns la Tokyo într-o frumoasă zi de aprilie a celui mai frumos an din viața mea de până atunci și de atunci până acum. Ultimul an din "vârsta inocenței" ăla a fost.
Cu Steven aveam să mă împrietenesc însă cu adevărat abia peste vreo opt ani, când a revenit la Tokyo ca expat, trimis de banca australiană la care se angajase după ce își terminase facultatea și bursa în '98. Eu îmi prelungisem bursa cu un masterat, grație unei profesoare care m-a luat sub aripa ei de înger păzitor și care m-a încurajat să nu rămân repetent cum îmi propusesem, ci să caut o modalitate mai onorabilă de a-mi prelungi viza. Când a venit Steven, pe la sfârșitul verii lui 2001, tocmai terminasem școala și mă angajasem și eu, mai mult de nevoie decât de voie, la o mică firmă de studii de piață, unde am început o muncă năucitor de plictisitoare, recompensată cu salariul minim pe economie. Tot atunci s-a terminat și relația mea de cinci ani cu Yukiko, iubita mea japoneză care, cu toată răbdarea și modestia ei, se hotărâse până la urmă să nu se mai chinuie cu mofturile unui păcălici egoist și bețiv care își compensa adesea imaturitatea, complexele și inadecvarea cu o convingere oarbă că e buricul pământului. Așa că pentru eroul nostru, the winter was coming. Depresia mă pândea de după colț înarmată cu tot arsenalul, începând cu arma dumneaei cea mai mortală: the black mirror (oglinda care îți devoalează viața interioară, devorându-ți iluziile).
Steven era pățit: pe el îl jumulise deja depresia de toți fulgii după terminarea școlii. Despărțit și el de iubita japoneză, angajat ca începător cu responsabilități de preșcolar care îl umileau și îi insultau grav inteligența și educația, ajunsese în pragul sinuciderii. Singurul motiv pentru care încă ezita era lipsa unei modalități acceptabile de a-și curma viața (avusese timp să le contemple pe îndelete pe toate însă opțiunea lui preferată, plonjonul într-una din marile cascade ale lumii, nu era tocmai la îndemână). Și apoi, a recunoscut el când mi-a povestit toate astea mai târziu, i-a fost milă și de maică-sa.
Până într-o bună zi, când a fost brusc remarcat de angajatori. După vreo doi ani de chinuială anonimă, un raport scris de el a ajuns la însuși Jack Ritch, ăl-mai-de-sus director al băncii, care, încântat, i-a făcut imediat o ofertă de nerefuzat: un post ultra-râvnit la Tokyo. Așa că Steven și-a băgat picioarele-n ea de depresie (nu înainte însă de a-i promite că, dacă se va întoarce să-i fută viața iar, nu va mai ezita să o curme de la rădăcină) și s-a mutat într-un apartament scumpuț și drăguț din inima veșnic tânără a capitalei nipone. L-am reîntâlnit la un chef cu mai mulți foști colegi, am încins pe loc o conversație antrenantă inspirată de berile fără număr și asta a fost suficient: de atunci am fost de nedespărțit.
Pot specula la nesfârșit despre taina alchimiei dintre noi, dar asta e o ispită în care nu vreau să cad. Suficient de spus că mi-a anihilat depresia cu o eficiență comparabilă cu un k-hole pe ketamină, altă experiență care sfidează orice încercare de pus în cuvinte. Aici însă, sensei, trebuie să risc un paragraf-burtă.
Pentru lucrarea de diplomă pe care a trebuit să o produc la sfârșitul masteratului am ales un scriitor care mă fascinase cu combinația lui de carismă creativă și țăcăneală autodistructivă. Dazai Osamu a fost și a rămas foarte popular în Japonia, nu în ultimul rând datorită unui detaliu biografic destul de rar întâlnit chiar și acolo, unde există un anumit cult al suicidului (și nu doar pentru binecunoscutul ritual nobil numit seppuku). Dazai încercase să se omoare de vreo cinci ori (ultima oară cu succes, în circumstanțe care merită și ele povestite, dar clar nu aici). În orbecăiala mea după idei care să-mi limpezească puțin misterul acestui personaj și al operei dumisale, am dat de o lucrare a lui Eliade despre ritualurile de inițiere ale strămoșilor noștri tribali. Ideea e pe cât de simplă, pe atât de elegant ignorată în lumea civilizată: ca să treacă granița dintre copilărie și vârsta maturității, tinerilor li se înscena un ritual care putea lua multe forme, dar în esență era o experiență de trecere printr-o moarte simbolică, la capătul căreia erau recunoscuți, de către întreaga comunitate în care trăiau, ca adulți. Teoria era că în zilele noastre, în lipsa acestor ritualuri, indivizii simt nevoia să și le auto-însceneze. Problema acestor auto-înscenări e că sunt susținute de resorturi neconștientizate ca atare de individ (adică omul nu știe de ce face ce face când - de exemplu - sare cu parașuta dintr-un avion sau își administrează suficientă ketamină pentru un k-hole). În plus, ele sunt nerecunoscute de comunitate (adică nu devine nimeni, oficial, adult, doar pentru că a dormit în șanț după petrecerea burlacilor sau pentru că a condus cu 260 km/h pe autostradă). De aceea, astfel de experiențe tind să se tot repete de-a lungul vieții, cu fiecare dintre noi lăsat la mila și în plata Domnului, pe principiul ocult că fiecare pasăre phoenix pe limba ei piere, renaște și se maturizează. Vai de capul și de zilele noastre.
Revenind la poveste, Steven era aidoma prințului Hamlet, irezistibil tocmai prin impresia pe care mi-o dădea că sub mantia de erou romantic neînfricat se ascundeau taine, stăteau la pândă umbre. Scurtul timp pe care l-am avut împreună a fost o aventură constantă, de viață trăită cu sufletul la gură. Au fost și situații în care mă simțeam nevoit să trag semnalul de alarmă că prea mergeam fără frâne și legați la ochi la vale. Dar de cele mai multe ori, combinația de angoasă și extaz era îmbătătoare, irezistibilă, de carnaval în care totul e permis.
Doar că știți cum e: "trece toamna, vine iarna, pleacă șatra de țigani". Orice carnaval își are termenul lui de expirare. Distracția a durat cât a durat dar s-a terminat la un moment dat: el s-a îndrăgostit de o super prințesă care la început l-a încurajat, însă apoi a fugit la Paris cu un creator de modă japonez faimos, de care auzisem până și eu (care, la cât de sărac eram, chiar nu aveam ce face cu astfel de informații). Mie îmi frânsese inima altă șamancă, o leliță bărmăniță din subterana lumii plutitoare a faimosului cartier de distracții Kabukicho. Apoi, pentru amândoi era plictiseala și mahmurelile groaznice de la muncă. Compensam și ne dregeam cu beții crunte până în zori, hoinăreală fără țel și petreceri cu bunny-girls. Dar până când? "I feel trapped" mi-a spus într-o noapte și și-a chemat imediat un taxi, să scape de ce părea să se transforme într-o discuție serioasă și stearpă. "We are trapped", am încercat eu să profit de ocazie și să-mi ușurez povara de adevăruri existențiale nespuse. Însă mi-a tăiat-o scurt: "I am never trapped".
Pe 11 iulie 2002, într-o noapte cu taifun la Tokyo, doi tineri palizi, triste trestii tremurânde, ședeau proptiți de tejgheaua unui bar din Ginza. Afară vijelie, înăuntru tăcere de mormânt. Toată veselia noastră, tot spiritul sclipitor "veșnic tânăr și ferice", părea că fusese măturat de coada ciclonului.
M-a întrebat atunci: "What do you want?", uitând că tot el răspunsese deja la întrebarea asta cu câteva săptămâni înainte.
De un' să știu eu ce vreau? M-am simțit încolțit. "I just want to sleep", am improvizat cu lașitate un răspuns care să-mi mascheze cât de cât confuzia.
El s-a întors puțin cu spatele la mine, să nu văd că plânge. Dar tot am văzut o lacrimă, una singură, însă nu din alea șovăielnice, care se scurg încet pe obraz și se topesc pe drum. Ci una grea, care i-a țâșnit glonț din ochi și a fost înghițită de întuneric. "Just don't kill yourself, man", am mormăit eu paralizat de neputință, milă și frică.
N-a răspuns. Și-a chemat un taxi. L-am îmbrățișat. Și dus a fost.
A doua zi i-am scris, l-am sunat, am fost la el. Portarul m-a mințit, mi-a spus că nu-i acasă, că el nu l-a văzut.
Aveam să aflu abia peste două zile, când am sunat la poliție: după ce a ajuns acasă, a golit o sticlă de whiskey, a scris câteva rânduri pe o foaie de hârtie, s-a suit pe acoperișul clădirii de 13 etaje unde locuia și s-a aruncat în gol. Am aflat mai târziu că părinții lui ceruseră la poliție lista apelurilor telefonice din noaptea aia. Încercase să mă sune. Probabil adormisem.
Ca-n scena din Grădina Ghetsimani, cu Isus contemplându-și moartea iminentă, "paharul" care i se pregătise. Și-a chemat prietenii lângă el:
"Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu mine."
Dar ucenicii au adormit, pentru că "trupul este neputincios".
La Canberra, înainte de înmormântare, taică-său, un funcționar guvernamental stoic, un alergător de cursă lungă tăcut și uscățiv, m-a chemat în biroul lui și mi-a spus că numele meu era pe scrisoarea pe care o lăsase Steven. O perioadă am ținut minte textul, apoi l-am uitat. Știu că mi l-am transcris atunci undeva, dar nu l-am mai găsit demult. Îmi amintesc doar începutul: "I tried to be happy but humans disappointed me..."
După o săptămână am zburat la Londra, la nunta soră-mii.
O perioadă am trăit cu sentimentul că viața mea fusese un vis din care moartea lui Steven m-a trezit. Am încercat să adorm la loc, să reintru în vis, să trăiesc și eu în rând cu lumea. Parțial, am reușit. Dar pentru foarte mult timp nu am reușit să găsesc niciun răspuns satisfăcător la întrebarea lui: "What do you want?".
În 2010, în duminica echinocțiului de primăvară, într-o perioadă în care toate ingredientele de care aveam nevoie pentru a fi fericit păreau aliniate și la îndemână, am avut un episod psihotic bun și blând care a durat aproximativ doi ani. Am trăit cu o senzație intensă, cu o certitudine absolută, că înțeleg taina vieții și a morții și am fost copleșit de o dragoste fără subiect și predicat, fără început și fără sfârșit, "condiția necesară și suficientă" pentru alinarea de care sufletul meu avusese nevoie. Atunci am știut ce vreau, "asta" vreau, asta am vrut, asta vrea orice om, dar de unde să fi știut, dacă nici acum, când știu că "asta" e, tot nu știu ce e "asta"? Atunci m-am gândit din nou la moartea lui Steven și m-am întrebat: dacă nu ar fi fost tragedia de atunci, ar fi putut fi "asta" acum? Răspunsul mi s-a părut evident: nu. Deși liberul arbitru este, aparent, o certitudine care poate fi testată clipă de clipă, odată ce viața e trăită, tot ce a fost trăit pare să fi fost inevitabil.
Da, am dormit când prietenul meu avea nevoie să veghez lângă el. Se numește "suicide watch", veghea asta. Am ratat momentul. Orice cititor ar fi îndreptățit să vrea să-mi ardă o pereche de palme. Ar fi o recenzie cinstită.
Uite și alegoria care-mi vine în minte acum: mi-a plăcut fotbalul de mic copil, am vrut să joc și eu, dar nu eram suficient de bun și nu am fost "chemat la echipă". Am stat mulți ani pe tușă, era clar că nu e de mine, nu am să joc niciodată jocul ăsta frumos. Însă într-o zi, când nici nu mai speram, s-a întâmplat minunea: am fost chemat la o echipă pentru care nici nu visasem că aș putea să joc. Și am jucat, am participat și la marele campionat, am câștigat niște meciuri, am ajuns și în finală, au fost și prelungiri, apoi am fost și pe lista celor aleși să execute loviturile de departajare. Loviturile de pedeapsă, cum bine li se mai spune. Mi-a venit rândul. Mi-am făcut elan: mingea a lovit bara!
am prăbușit, am fost consolat, am fost iertat. Cu timpul, am încetat să mai încerc să îmi imaginez alte traiectorii pentru mingea în care am șutat. Mi-am făcut pacea cu ratarea mea de atunci. Că nici de atunci, nu trece ziua să nu o dau în bară cu câte ceva.
So, rest in peace, Stavros. I remember what you once told me: we live for as long as someone remembers us. I know that this isn't much to offer, but know that for as long as I live, you live.
