Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
În urma canibalului
Adrian Brătucu
Adrian Brătucu
În scara blocului e răcoare. Câteva plante se ghemuiesc în dreptul ușilor cu geam - ghivece cu colocazii, un ficus, un trandafir japonez întinzându-se disperat după lumină. Miroase puternic a clor. Petru cercetează visător cutiile de scrisori. Toate sunt burdușite cu hârtii de parcă în bloc ar locui numai notari sau avocați, oameni cu o corespondență neîntreruptă. Trage cu vârful degetelor un plic prin fanta metalică. O factură de curent. O îndeasă înapoi dezamăgit. Sperase pentru o clipă să dea peste un mesaj voluminos, câteva pagini în care un criminal se disculpă sau măcar ciorna unui testament. Vârsta îl împinge să caute numai fapte senzaționale. Nu poate înțelege tragedia unei facturi de curent.
Citește cu atenție lista de la întreținere. Literele sunt mărunte și prost imprimate. Nume de familie comune, aliniate, cuminți, prenume de băcănie, liniște de cimitir. Nimeni nu iese în evidență, nici un voluntar. Apelul se târăște cu greutate către etajul zece însoțit de iminența unui căscat. Se gândește că ar trebui mai degrabă să verifice numărul persoanelor care locuiesc în fiecare apartament. Sau restanțele. Pune degetul pe geamul avizierului și o ia acum de la ultimul etaj către parter. Ce corvoadă!
Caută un pensionar căruia i se spunea Canibalu'. Are o fotografie cu el pe care a primit-o de la Toni și mai știe că ar trebui să-i dea de urmă undeva în blocurile de pe Cantemir. În fotografie un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, ține pe după gât o femeie mărunțică, înfășurată într-un prosop de plajă. În spatele lor se ridică o clădire imensă, cu multe balcoane, cel mai probabil un hotel de pe litoral. Bărbatul are fața rotundă, obrajii mari și fruntea foarte osoasă. Poartă ochelari de soare care îi ascund ochii și are părul rar, pieptănat pe spate. Rânjește mulțumit către obiectiv.
Cum naiba să-l recunoști pe unu' dintr-o fotografie alb-negru făcută în anii '70 unde nici măcar nu poți să-i vezi ochii? Când a primit sarcina s-a bucurat. Îi venea să chiuie că e și el băgat în seamă. Avea o misiune, alta decât să cumpere cafele sau să aducă ziarele de la chioșc. A luat fotografia fără să-l asculte pe Toni. A băgat-o în buzunar și a mai rămas o vreme pe terasă zâmbind prostește. A doua zi, înainte de școală, a luat metroul până la Unirea, a traversat Dâmbovița și a mers către Șincai, sigur pe el, convins că o să se lovească de individul ăsta în mijlocul drumului. Până la Budapesta nici urmă de el. Aleea pietonală era plină de bătrâni care duceau copii la școală sau îi aduceau de la școală sau, în orice caz, își făceau de lucru prin oraș cărând copii. O adevărată sectă. Nici urmă de mutra durului din fotografie. Plăpânde asemănări, un aer comun și de câteva ori o vagă tresărire, însă nici pe departe vreun bărbat care să merite urmărit, care să se apropie de canibalul din fotografie. După două ore de umblat, pe Petru au început să-l doară picioarele și să îi vâjâie capul așa că s-a dat bătut și a plecat la școală.
A doua zi s-a gândit că poate face ceva greșit. S-a pus pe o bancă și a studiat blocurile. Niște construcții grosolane, cu zece etaje, pornind din bulevard către un cartier de case. Presupunea că-l va găsi cu ușurință pe canibal, dar poate că omul era mai prudent și, în loc să iasă din bloc spre metrou, ca toți ceilalți, folosea străduța din spate și se strecura, nebăgat în seamă, printre blocuri până la stația de autobuz. Petru și-a petrecut restul zilei patrulând zelos între o secție de poliție și o școală primară, a studiat toți pensionarii care moțăiau pe băncile dintre blocuri și a inventariat intrările întunecate în imobile, însă nici urmă de canibal.
Noaptea l-a visat pe bărbatul din fotografie. Era schimbat. Îmbătrânise și nu mai părea atât de înalt. Se cocârjase, avea fața suptă și o privire vicleană. Se ascundea în spatele altcuiva și, când dădea cu ochii de Petru, scotea un chițăit și o lua la fugă, împingând oamenii cu brutalitate. În vis nu îl putea urmări. Pur și simplu îl vedea îndepărtându-se, dar nu își putea mișca picioarele. Sau le mișca, dar cu încetinitorul, ca și cum nu le-ar fi controlat el. Simțea un gol în piept și abia putea respira, iar dorința de a pune mâna pe fugar îl frustra și îl făcea să se zbată în pat și să se trezească. Avea buzele pline de salivă uscată și gâtul uscat, ca și cum ar fi vorbit foarte mult. Întins în pat, s-a gândit că ar trebui să renunțe, dar îi era rușine să se ducă la Toni să-l roage să pună pe altcineva să caute canibalul în locul lui.
Se aude un huruit care îl face să tresară. Cineva a aruncat gunoiul la ghenă. Sticlele se lovesc de jgheabul de tablă. În același timp pornește liftul. Petru se preface că studiază avizierul în timp ce trage cu ochiul. Din cutia metalică iese o femeie măruntă, îmbrăcată într-un palton bej, ducând în lesă o potaie lățoasă care de la depărtare putea fi orice: bursuc, perie de praf sau doar o căciulă din păr de cămilă. Femeia dă cu ochii de el, ezită, javra în schimb se repede dezinvoltă să-i miroasă pantofii.
- Scuzați!
- Nu face nimic.
- Puf e foarte prietenos.
Puf ridică un bot umed, întinde niște bale pe blugi, scheaună mulțumit. Petru îl înjură în gând dar se apleacă să-l mângâie.
- Poate prea prietenos.
- Fiți amabilă! Caut pe cineva și nu am adresa. M-ați putea ajuta?
Femeia își aranjează gulerul paltonului.
- Știu și eu? Se tot mută oameni aici, vin mereu tot felul de chiriași.
- Cel pe care îl caut e pensionar. Ar trebui să locuiască aici de ceva vreme.
- Cum ați zis că-l cheamă?
- Păi n-am zis, că nu știu. Am doar o poză.
Se caută în buzunar, scoate fotografia și i-o întinde ca pe o legitimație. Femeia se apropie de ea fără să o ia, întinzându-și gâtul ridat ca o țestoasă care vrea să mestece o frunză de salată, își suge o măsea, pufnește.
- Cre' că e la Neptun?
Puf și-a pierdut răbdarea. Trage de lesă încercând să ajungă la ușa blocului.
- Seamănă cu Lavinia.
Ezită.
- N-am ochelarii la mine și poate mă înșel, dar fata din poză seamănă foarte bine cu Lavinia Branea, de la etajul șapte. În tinerețe era foarte frumoasă.
O scutură un frison.
- Stai oleacă, Puf!
Potaia scâncește lipită de ușă. Petru întoarce fotografia și se mai uită odată. Canibalul, cu ochii ascunși în spatele lentilelor fumurii, se reazemă cu tandrețe de umărul ud. Brațul drept împresoară prietenește gâtul femeii cu palma atârnând inofensiv deasupra prosopului. Amândoi rânjesc din trecut etalându-și dinții. Se simt atât de bine încât reușesc să-i transmită femeii cu câinele un chicot ștrengăresc.
- Și el îmi pare vag cunoscut. Aș fi tare surprinsă dacă Lavinia și-ar aminti cum îl cheamă. Îi schimba ca pe ciorapi în vremurile alea. N-aveți idee.
Se oprește, îl studiază cu atenție pe Petru.
- Băiat tânăr, curățel. Duceți-vă, duceți-vă! Etajul șapte ușa din fața liftului.
Femeia acceptă mulțumirile cu o fluturare de mână. Puf se repede în lumină gâfâind nerăbdător. De afară pătrund în scara blocului câteva strigăte, ciripitul vrăbiilor în boscheți, un salut. Imediat ușa le retează cu o izbitură metalică.
După trei zile în care a bâjbâit ca într-un beci inundat, Petru simte pentru prima dată pământul sub picioare. Are o informație, un mărunțiș, o treaptă. Urcă pe scări până la etajul șapte, încercând să câștige timp cât să-și construiască o poveste, însă cuvintele îi vin greu și nu se potrivesc, de parcă ar descoperi o limbă străină. Oprește între etaje bâlbâindu-se sub bulbii becurilor atârnate de-a dreptul din tavan. Zâmbetul canibalului, lentilele în spatele cărora se ascunde o privire, prosopul Laviniei. Cine sunt acești oameni? Chiar dacă mai trăiesc, ei nu mai există. În fața ușii pe care scrie Fam. ing. Branea știe deja că nu are nimic de spus acestei femei. Speră ca ea, în schimb, să fi avut suficient timp cât să-și adune amintirile. Apasă țâmburușul rece al soneriei și un țiuit strident răsună pe casa scării. În apartament foșnește o pădure. Prin vizor lucește o stea.
- Sunt eu, Petru! se aude gâfâind.
Un zăvor? Cheia se rotește de două ori în broască și ușa se crapă cât să fluture o năframă de întuneric. Dinăuntru vine miros de mucegai. Se aude un televizor. O jumătate de gură atârnată sub un ochi azuriu.
- Ce vrei?
- Bună ziua. Mă scuzați că deranjez așa!
Ușa capătă încredere. Se deschide ceva mai mult. Din întuneric se strecoară un al doilea ochi, un trup subțire ghemuit într-o rochie galben pai și o frunte bombată.
- Ce vrei?
- Caut pe cineva. Nu știu numele, am doar o poză.
Scoate poza și i-o întinde femeii. Aceasta o apucă delicat de un colț, o apropie. După ce o rotește odată, de parcă s-ar găsi în fața unui tablou cubist, ochii dispar, rochia flutură odată și ușa se trântește cu o bufnitură. Un zăvor?
- Am nevoie de lumină, tinere. Nu se vede nimic pe holul ăsta. Așteaptă!
Petru se dă doi pași în spate. Se simte obosit. Se reazemă de balustradă. N-a mâncat nimic toată ziua și simte în stomac o răceală neobișnuită. Vrea să termine și să plece acasă. Se uită la ușa închisă. Poate ar trebui să se întoarcă a doua zi? S-o lase pe iubita canibalului să-și amintească. Apoi mâine, când totul va fi mai limpede, să-i bată din nou la ușă. Își ciulește urechile. Din apartament se aude televizorul. Câteva etaje mai jos o scurtă improvizație la cratițe și tigăi. Coboară câteva trepte fără să fie convins că e bine ce face.
- Auzi? Băiete!
Ușa nici nu s-a deschis. Cu o voce pergamentoasă, Lavinia îl cheamă. Din doi pași Petru e la ușă.
- Da, doamnă, aici sunt.
- Băiete, de unde ai poza asta?
- De la un prieten.
- Are un nume prietenul ăsta?
Petru ezită.
- Toni îl cheamă.
De dincolo de ușă se aude un râs de școlăriță.
- Toni e nume de șoricar. Prietenul tău e șoricar?
Toni nu e șoricar. Are uneori o expresie care te duce cu gândul la un câine care nu înțelege comenzile, dar în restul timpului e un bărbat al dracului de dur, un pachet de mușchi pus în mișcare de motorul electric al unei locomotive. Toni împinge vagoane. Trage vagoane cu dinții dacă-și pune în cap. Și nici nu e nevoit să o facă, dar o face pentru că o mulțime de fraieri cască gura la el și abia așteaptă să-l vadă cum se pune cu curu' pe șine și își înfige dantura aia impecabilă în grila mânjită cu ulei a unei locomotive. Toți fraierii sunt cu ochii pe ce face Toni.
- Nu, prietenul meu nu e șoricar.
- M-aș fi mirat ca un nenorocit de șoricar să aibă vreo treabă cu Canibalu'. M-aș fi mirat tare de tot.
Bingo. Petru se felicită. A rezolvat treaba, se duce la Toni și îi zice că a dat de urma omului. Elegant.
- Exact așa i-a zis și Toni. Canibalu'.
- Prietenul tău ți-a mai zis și altceva?
- Doar că stă prin blocurile astea.
- Și nu ți-a zis ce treabă are cu el?
Petru nu știe. Să fie cinstit nici nu prea îi pasă.
- Știți unde aș putea da de el?
- Dacă știu?
Lavinia deschide ușa. De data asta larg. Se dă puțin într-o parte imitând zbaterea unei perdele în timp ce îl invită pe puști în apartament.
- Sigur că știu, dar nu sunt foarte convinsă că ar trebui să-i spun asta unuia care habar n-are de ce îl caută.
Petru se strecoară într-un hol întunecat. În spatele lui ușa se închide din nou. Lavinia îi face semn să o urmeze. În sufragerie e mai multă lumină. Aurie, caldă, venind de afară, filtrată de perdele și albăstruie, rece, emanată de ecranul televizorului. În mijlocul camerei, pe o măsuță de cafea stă fotografia.
- Ia loc. Vrei ceva?
- Aș bea un pahar cu apă.
- Nu vrei mai bine Cola?
Petru ridică degetul mare încuviințând. Rămâne câteva clipe singur. Când se întoarce, Lavinia îl privește iscoditor întinzându-i o sondă în care viermuiește lichidul acidulat. Nu e bătrână. Pare doar că a terminat-o cu vârstele. Și-a ales o decadă și se simte bine în ea, ca într-o vizuină. Are fruntea netedă și părul castaniu, des și ușor ondulat, pieptănat cu atenție. Deși e subțire nu e slabă, doar mărunțică și fermă. Se mișcă cu ușurință. Are nasul ascuțit, prelung, cu rădăcina îngustă și ochii limpezi, cu gene vii, vegetale, care pare că tremură imperceptibil. Comparată cu Lavinia din fotografie cea din fața lui Petru e plină de viață. Cealaltă părea nesigură, decorativă.
- A fost soțul meu. În poză nu eram căsătoriți încă. Apoi... în fine, nu e treaba ta!
Ăsta e momentul în care trebuie să zică și el ceva. Simte că ar putea să rateze totul și să plece cu coada între picioare.
- Toni m-a rugat să-i dau de urmă. Nu știu ce vrea de la el. Dar nu cred că vrea să-i facă ceva rău dacă s-a bazat pe mine. La urma urmei Toni are o grămadă de pușlamale care să-i facă treaba.
Lavinia se așază pe canapea. Își netezește rochia absentă.
- S-ar fi bucurat să te întâlnească. Îi plăcea la nebunie să fie căutat. Uneori, când nu se întâmpla nimic și stăteam închiși în apartament, îl suspectam că se roagă ca cineva să vrea să-i facă rău.
- Canibalu'?
- Dragoș. Canibalu' era o poreclă stupidă.
- Aveți idee de la ce vine? M-am tot întrebat.
- O să fii dezamăgit, băiete. Îi ziceau așa pentru că era mare suporter al lui Eddy Merckx. Se uita la cursele de ciclism și când mergea la secție îi tot dădea cu canibalul în sus, canibalul în jos. Era înnebunit după felul în care belgianul ăla ciolănos își devora concurenții, ca în transă, unul câte unul.
- Eu nu prea le am cu sportul. Poate un meci, uneori.
- Ți-am zis că o să fii dezamăgit. Când îl vedeai așa mare, cu fața aia pătrată și maxilarul agățat de gât cu tendoane proeminente, primul lucru la care te gândeai era: uite unul care sigur a mușcat din cineva măcar odată în viață. Pe Dragoș, felul în care virase porecla lui, îl amuza teribil. Și făcea o droaie de glume deplasate.
- Și totuși, dacă vă rog, n-ați putea să-mi dați un indiciu. Unde aș putea să dau de el?
Se lăsă pe spate, afundându-se în perna canapelei, fără să-l scape din ochi. Ceva din atitudinea ei prevestea un act necugetat ca atunci când o criză de plâns împiedică o capitulare nechibzuită. Din clipa în care îi deschisese ușa hotărâse ce va urma și acum, neabătut, își urma planul pas cu pas, savurând fiecare moment.
- Mă gândesc că s-ar bucura să știe că e căutat, așa că vom face un târg.
Nu negocia. Îi impunea. Își duse mâna la gură și își atinse buzele repetând gestul cu care răsfoiești în fugă paginile unei cărți. Așa cum stătea respirația îi ridica și îi cobora pieptul de copil pe sub pânza rochiei. Ochii îi deveniseră ceva mai tulburi, aproape cenușii. Vocea i se stingea precum dispare un firicel de apă într-un covor de frunze.
- Eu îți spun unde îl poți găsi și tu îi transmiți un mesaj din partea mea. Indiferent ce vrea Toni al tău, promite-mi că mai întâi îi transmiți lui Dragoș mesajul meu!
Făcu o pauză în care își înfipse ușurel bărbia în piept.
- Îi spui mesajul meu și te asiguri că l-a înțeles. OK?
Petru repetă bucuros cuvintele.
- Primul lucru pe care îl fac îi transmit mesajul dumneavoastră și mă asigur că l-a înțeles.
Lavinia se ridică de pe canapea, culege paharul gol.
- Îți mai aduc o Cola?
- Vă rog.
Se aude ușa de la frigider. La televizor începe un calup de publicitate. Sunetul crește, agresează. Petru face câțiva pași, aruncă o privire în balcon unde sunt maldăre de ziare legate cu sfoară, cărți, covoare rulate sprijinite de perete, un landou. Când se întoarce, Lavinia e în spatele lui cu paharul plin în mână.
- Mă întreb totuși ce naiba vrea individul ăsta, Toni, de la el? Dragoș a ieșit din schemă de ani buni. Nici nu credeam că-și mai amintește cineva de el, să fiu sinceră.
Petru ia cu grijă paharul și ia o gură. Cola e rece și îl gâdilă.
- Habar n-am! Toni are o mulțime de tovarăși în tot orașul. Nu stă locului o clipă.
- Sigur că nu stă locului. Știu eu genul ăsta de oameni. Se vânturau și pe-aici o groază. Aduceau ceva, luau altceva, vorbeau mereu, râdeau aiurea și apoi dispăreau făcând loc altora. Zi și noapte. Tot felul de fețe care mai de care mai dubioase. O colecție de carcalaci. Acum, că mă obligi să îmi amintesc, parcă trăiam în roata din Herăstrău.
Se duce la televizor și dă sonorul mai încet. Acum e liniște. Le înfundă urechile. Petru cască și își aude timpanul pocnind. Își imaginează roata mare din Herăstrău învârtindu-se ușor, luminată de ghirlande de becuri de diferite culori. Lavinia, învelită în prosopul de baie, stă zgribulită pe una din canapele în vreme ce în fața ei, cu ochelarii de soare la ochi, zâmbind sigur pe el, Canibalul ridică o sticlă de bere, cinstind cu un prieten imaginar. Jos, parcul e plin de siluete care freamătă, oamenii comentează cu voce tare, glumesc, se cheamă.
- Deci rămânem înțeleși, da?
Fără să aștepte răspunsul lui, aproape că îi smulge paharul din mână. Și-a pierdut răbdarea? Regretă că l-a lăsat să intre? Petru se teme că se va răzgândi și nu-i va spune unde îl poate găsi pe canibal așa că se îndreaptă spre ieșire, ușor temător, întorcându-se către ea din când în când, de parcă s-ar teme să nu-l lovească cu ceva în cap dacă nu e atent. Înainte să iasă din sufragerie, Lavinia se oprește.
- Să-i spui că n-am nici o remușcare. Să-i spui asta și să-l privești cu atenție. Dacă ai senzația că nu înțelege să-i repeți. Nu știu ce pastile îi mai dau acum și cât e de prezent. Eu nu l-am mai vizitat de foarte mulți ani. Îmi face rău să-i văd expresia dezamăgită. Mă indispune.
Îl împinge ușor arătându-i drumul. În hol e întuneric și Petru simte nevoia să bâjbâie cu mâinile ca să nu se lovească de ceva, însă îi e rușine. Ezită din nou. Lavinia îl încurajează atingându-l pe umăr.
- Îl găsești ușor. În Cernica. Spitalul de psihiatrie Diamandescu. Pe vremuri îi zicea Bălăceanca, dar mie nu-mi place cum sună.
Petru găsește ușa, iese pe hol. E ușor amețit.
- Promiți că te asiguri că a înțeles?
- Promit. Nu vă faceți griji.
- Și ce-i spui?
- Îi spun că nu aveți nici o remușcare.
- Așa să faci! Bun băiat!
Lavinia își duce palma la buze, apoi închide ușor ușa. Zăvor? Nu văzuse nici un zăvor pe dinăuntru însă zgomotul care se aude e metalic, hârșâitul unui drug de fier care culisează. Cheamă liftul și, în timp ce coboară, se întreabă de ce s-a purtat ca un copil în apartamentul femeii. Ca și cum ar fi fost hipnotizat. Da, doamnă, vă rog, promit. Ce dracu' s-a întâmplat cu el? Îndepărtează starea de iritare amintindu-și că, în cele din urmă, are informația pe care o căuta. Știe unde e Canibalu' și va merge de-a dreptul la Toni să-i spună. Trebușoara asta a ieșit bine în cele din urmă și sigur va da roade.
În scara blocului e răcoare. Se oprește o clipă în dreptul avizierului fulgerat de revelația că, totuși, a fost prea ușor. Atât de simplu încât i se pare un vis. Se repede la lista de nume și urmărește cu degetul etajele. La etajul șapte sunt patru apartamente. Nici urmă de Fam. ing. Branea. Petru se încruntă nedumerit. Mai verifică odată. Etajul șapte. Puștai, Popescu, Gherea, Maior. Nici un Branea. E obosit și îi e foame. Se simte epuizat și i-a pierit cheful. Ce contează că nu e nici un Branea? A căpătat informația. O să meargă la Toni să-i spună și gata.