Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
Pentru trei kilometri
Alina Voinea
Alina Voinea
Să se fi spart cerul în două sub ochii lui și n-ar fi crezut Ramon că se sfârșește lumea, cum îl săgetase direct în vintre vestea că avea să moară. Din trei feluri de cancer fără leac în universul ăsta, el făcuse unul și asta doar pentru că nu se căutase la vreme.
Când Theo îi dăduse vestea, îl privise buimac, clipise dintr-un ochi cu totul și cu celălalt pe jumătate, apoi își băgase un deget în gură și își mușcase o pieliță până la sânge. Theo îi întinsese un șervețel, iar el îl luase fără să priceapă ce ar fi trebuit să facă cu el, apoi văzuse cum înflorește roșu între degetele lui și izbucnise în plâns.
Cum să i se întâmple lui așa nenoroc, doar se ținuse cu strășnicie de cei cinci piloni de sănătate în ultimii ani și nu ratase niciun extendo. Asigurare n-avea, că l-ar fi uscat și, oricum, era tardiv să-și dea cu pumnii în cap. Nimeni din generația lui nu avusese grijă de lucrurile astea.
Trecuse el prin Revoluție și scăpase viu, iar acum îl dobora un rahat de boală. Poate de aia, că i se păruse atunci că e liber să facă ce-l taie capul. Dar să nu te bucuri de libertate după ce ai supraviețuit ar fi fost o mare prostie. Măcar el nu profitase de mulțimea de văduve, drept că și de frica Almei, femeie cu nume blând și brațe de halterofil, care nu l-ar fi ridicat în aer ca să dea cu el de pământ, dar s-ar fi uitat la el până l-ar fi lăsat rușinea fără vlagă, cu capul între umeri. Ea închisese ochii însă la excese, că știa și ea că altfel și-ar fi luat hamul și praștia și ar fi plecat de acasă, iar Alma nu era dornică să crească singură trei copii în vremurile alea în schimbare. Se oprise până la urmă și din băut. Lăsase și fumatul tot în celălalt secol, din care moștenise atacurile de anxietate și obezitatea de gradul trei, la fel cu toți de o vârstă cu el.
- Când? întrebase.
Theo dăduse din umeri.
- Ăsta e păcătos, poate să fie o lună, dar la fel de bine am clienți care au trecut anul. Sau pleci. Alterno.
- De unde să scot eu bani de alterno, tu ești sănătos? De unde dracu' atâta amar de credite? Nici dacă îmi donez adipocitele nu obțin mare lucru, pentru că din cât iese se scade costul operației și...
Theo se scărpină la coada ochiului, apoi își frământă fruntea cu mâna.
- Pot aranja să te lase să pleci din spital imediat, să nu treci pe la terapie intensivă. O să doară ca dracu' vreo două zile și Alma trebuie să aibă grijă să nu te infectezi, dar nu mai plătești cam jumătate din costuri și nici taxa de pat. Faci măcar un sfert din banii de alterno. Apoi te mai ajută copiii...
Ramon pufni. Copiii nu mai știau de el. Probabil spălau veceuri în vreo parte de lume unde nici mintea nu te duce, că aiul luase multora pâinea de la gură. Ramon se pensionase înainte să fie nevoit să rânească closete, dar îi scăzuse nivelul de trai suficient cât pensia să-l prindă acru, obosit și dornic să mai și vină la el creditele, dar așa, pe degeaba, că era sătul să-l jumulească Autoritatea. Doar că nu era nici pe departe destul.
- Economii n-ai? îndrăzni Theo.
- De unde, omule? Am fost medic! Tu te ajungi cu creditele în fiecare lună?
Theo își strâmbă gura, iar buzele i se lipiră unele de altele într-o linie. Nici el nu mai era tânăr și Ramon nu insistă. Știa că Theo are grijă de taică-su, care se pensionase înainte de legea nouă, așa că avea de tras. Jigodiile din Autoritate spuseseră public, fără nicio jenă, că pensionarii bătrâni trebuiau cumva răriți, că nu erau resurse nelimitate pentru ei. Nici el nu ar fi avut cum să-și permită alterno. Ăsta era lux pentru constructori sau pentru cei din Autoritate, iar proștilor le rămâneau cei cinci piloni, aiul personal cu abonament de 25 de credite pe lună și un extendo pe zi, cu rețetă.
Theo tăcea, așa că Ramon oftă adânc, apoi se ridică cu încetinitorul de pe scaunul de metal.
- Mai am de făcut ceva?
- Să găsești bani de alterno sau să te pregătești, spuse Theo fără vlagă în glas, apoi îl conduse până la ușă. Dacă încep durerile, dă-mi un semn și îți pun în sistem rețeta pentru morfină.
*
Alma își suflecă mânecile și își roti ochii împrejur, aproape fără să-i vină să creadă realitatea pe care o trăia. Privirea ei cercetă fiecare denivelare de pe pardoseala de stejar lăcuit, trasă contururile ferestrelor, apoi al ușii, stărui în centrul tavanului, acolo unde fusese lustra cu fier forjat și sticlă pe care o vânduseră ultima, apoi se îndreptă din nou spre podea. Sub pleoapele închise, întunericul lăsă amintirile să umple camera cu un covor gros, o canapea imensă cu o adâncitură pe locul unde stătea Ramon de obicei și un tablou abstract cu mult roșu.
- Ramon!
Strigase din toate puterile, iar vocea i se amplificase spart între pereții goi. Alma trase aer în piept, dar nu-l lăsă imediat să iasă.
- Ramooon! strigă iar, până i se goli pieptul.
Voia să audă ecoul în casa asta care nu mai avea acum nici mobilă, nici carpete și nici măcar lămpi doar ca să se asigure încă o dată că era adevărat că ajunsese aici. O viață fusese soție și mamă. Crescuse trei vlăjgani sănătoși, care acum erau care încotro pe undeva prin lume și nu mai știa nimic de ei de ani buni. Adunase pentru bătrânețe de toate, să fie, să nu trebuiască, cum zicea mamaia Luana, fie-i țărâna ușoară, că ea fusese ultima din familie pe care o îngropaseră. Iar acum dăduse tot. Tot! Și aflase că nici cu hainele de pe ea nu avea cum să rămână și că va să treacă prin țesătura universului goală, pungită, revărsată, cu pliurile burții ei de trei ori gravidă libere să tremure în golul vast al nimicului până pe partea cealaltă.
*
O privi temător și zâmbi cu stângăcie.
- Asta am fost în stare, murmură.
Alma se uită în jur cu figura ei severă, apoi își trecu degetul peste suprafața unei policioare. În urma atingerii ei rămase o dâră de praf, iar Alma își ridică mâna în fața ochilor și o întoarse de câteva ori de pe o parte pe cealaltă.
- Cea mai bună decizie, spuse. Am pielea asta incredibilă, nu mă dor șalele și... uită-te la tine! Chiar dacă am avut bani doar de un univers mititel, cred că putem să ne descurcăm. Adu-mi ceva de îmbrăcat.
- N-o să-i mai vedem niciodată...
Alma luă un măr de pe masă și îl strânse în palma ei mare.
- Și ce? Știi ce mi-a zis Ioni când a plecat? Că nu m-a pus el să-l fac. Că el nu voia să existe. Uite, eu vreau să exist. Să fiu tânără iar. Să exiști tu. Să nu mai ai mizeria aia de cancer.
- În universul ăsta nu există așa ceva, zâmbi Ramon, iar brațul lui o înconjură cu blândețe. Așa ni l-au proiectat.
Alma mușcă din măr, apoi se uită pe geam spre câmpul cu maci de afară.
- Cât e? întrebă mestecând, apoi înghiți și mai luă o mușcătură.
- Opt kilometri până faci o roată completă.
- E bine. N-am putut alerga niciodată mai mult de cinci, oricum.
Ramon o strânse mai bine în brațe.
- Am totuși un regret, murmură ea.
Ramon ridică sprâncenele.
- Trebuia să fi luat și pisica... puteam să-l facem doar de cinci kilometri.