Regrete (VIII): Renunțări

Textele din seria Regrete au fost scrise ca temă a cursului de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.
 
 Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."


Mai acum câteva săptămâni, mă trezesc cu amicul Honorius Escobar în vizită. M-am bucurat să îl văd după atâția ani, în care nu am mai știut mare lucru de el, decât ce îmi spunea în scurtele convorbiri telefonice.

Am crescut împreună în Miramar, un cartier cu arhitectură colonială spaniolă din Havana. Eu, modest, fiu de profesor, el, crescut în puf, fiu de medic. Casele noastre erau despărțite de cea a domnului Juan Antonio, un bătrânel morocănos, cu multe tabieturi și mare colecționar de plante, timbre, monede și ciudate cârlige de pescuit. Soția lui, Paloma, era salvarea părinților nostri, mai tot timpul ocupați. Ne trata cu biscuiți de casă și lapte cald îndulcit cu miere. Am crescut sub ochii lor, ca doi frați.

Mereu l-am suspectat că are o personalitate histrionică, dar am pus-o pe seama faptului că era alintat și până la urmă, nu mă deranja. Eu fiind mai timid, mă bucuram să ies cu el, un adevărat magnet de fete frumoase și probleme la tot pasul. Avea o imaginație bogată și un debit verbal ca un torent. Orice mică poveste, neinteresantă, spusă de Honorius, avea un impact grozav asupra auditoriului.

După terminarea studiilor, s-a însurat cu o franțuzoaică și a urmat-o la Paris, unde a făcut o frumoasă carieră în avocatură. Eu am rămas în Havana, în casa părinților, m-am însurat cu o colegă de facultate și ne-am deschis un modest cabinet de consiliere psihologică.
- Dragă Emilio, îmi zice, am degrabă nevoie de ajutorul tău ca psiholog.

M-am mirat, știind cum mă lua peste picior când venea vorba de meseria mea: numai duduile plângăcioase au nevoie de psihologi, spunea.
- Bine, zic circumspect, și-l privesc prin deschizătura pleoapelor strânse, cât să nu-mi ghicească satisfacția din ochi.

A doua zi, instalat pe sofaua din cabinet, Honorius îmi povestea pe nerăsuflate despre frustrările din ultimii ani, despre angoase, dar cel mai mult despre singurătatea în care se afundase de când îl părăsise nevasta. Ciudat, nici mie, cel mai bun prieten, nu îmi spusese despre asta.
- Emilio, am venerat-o, am renunțat la tot pentru ea. Știi foarte bine, am vândut casa din Havana ca să pot cumpăra una în Paris. Am muncit pe brânci ca să îi ofer vacanțele dorite. Am renunțat puțin câte puțin la mine, ca să o fac fericită și tot nu am reușit.
- Cum adică, Honorius, ai renunțat la tine?
- Purtam cioc, îmi plăcea, mă reprezenta. Nu i-a plăcut, a zis că mă îmbătrânește, am renunțat la el și la perciuni. Pe urmă a deranjat-o fumul de țigară, m-am lăsat de fumat. Nu i-au mai plăcut nici prietenii cu care ieșeam duminica. M-am îndepărtat, pe rând, de ei. Nimic din ce făceam nu o mai mulțumea. Într-o zi, când m-am întors acasă, înainte de vreme, am găsit-o în brațele doctorului nostru. Plângea. M-am speriat, am crezut ca e bolnavă. Honorius, îmi zice doctorul, soția ta e în pragul depresiei. Cum așa, l-am întrebat. Stresul, oboseala, îmi zice, poate ar fi mai bine să vă mutați la țară. Aer curat, liniște.
- Și ce-ai facut?
- Am vândut casa din Paris și ne-am mutat într-un conac la țară. Ea l-a găsit, a zis că e exact ce are nevoie. Retras, la dracu-n praznic. Am renunțat și la avocatură. În satul ăla nenorocit nu avea nimeni nevoie de avocat. Încet, încet, banii s-au dus, Emilio și am ajuns să fac împrumuturi. Când nu am mai scos-o la capăt, ce crezi? M-a părăsit. A rămas cu doctorul, ca să aflu până la urmă că totul fusese pus la cale de ei doi, de la început.
- Ce anume, Honorius?
- Să mă ruineze, ce nu înțelegi?! De atunci nu am mai ieșit în lume Emilio, nu am mai vorbit cu nimeni, sunt terminat.
- Honorius, ți-ai ridicat ziduri prea înalte și te-ai înstrăinat de toți, chiar și de cei care ținem la tine, i-am spus pe un ton moale.
- Sunt bolnav, Emilio? Îmi zice cu vocea tremurată, puțin teatral, ca de obicei.
- Dragul meu, zic, încă nu, dar vei putea fi de nu faci cum îți spun.
- Te ascult, Emilio, zice suspinând.

După ce trag, teatral, la rândul meu, aer în piept, încep:
- Scumpule, de mâine vei lua barosul. Mă privește speriat și întreabă:
- Barosul, Emilio?
- Da, continui încercând să rămân serios, în fiecare zi vei sparge câte puțin din zid, în timp ce vei icni cu gura larg deschisă, ca să iasă liber frustrări, singurătate, tot. Când zidul tău va fi jos, tu vei fi vindecat.
- Cum să fac asta, prietene? întreabă cu ochii mari.
- Ca și cum ți-ai lovi cel mai dur adversar, Honorius.
- Of, Doamne, Emilio, nu aș putea să îți fac asta!

S-a lăsat pe spate râzând în hohote. Eu, la rândul meu, privindu-l, am avut satisfacția regăsirii unei părți din mine la care renunțasem fără să știu. Prietenul meu. Primul pas spre vindecarea egoului rănit, îl făcusem. Odată recunoscută cauza suferinței, Honorius, așa cum îl cunoșteam eu, va reveni curând la viața de dinainte.