Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
Umerii căpeteniei
Bogdan Mihai Bati
Bogdan Mihai Bati
Căutăm vinovații în fiecare dramă. Așa e firea omului. O trântă de pe cal e vina maesterului de grajd. Dacă o familie e atacată de loupi e vina capului familiei, fie el soț, tată sau cel mai mare fecior. Când nu este carne la masă e vina capului familiei, din nou. Când grânele nu sunt culese la timp de vină e țiitoarea gospodăriei, fie ea soață, mamă sau cea mai mare fiică. Când erau surprinși de atacul vreunui trib vecin, vinovat era maesterul de arme. Toate celelalte drame cădeau pe umerii căpeteniei.
Nu a fost așa mereu. Cu toții știam despre soartă și cum se amestecă ea în treburile noastre zilnice, aducând abundență și prosperitate, moment când îi spuneam noroc, sau aducând accidente, sărăcie sau chiar moarte, moment când îi ziceam ghinion. Însă, cu urcarea la rangul de căpetenie a lui Teicher, totul s-a schimbat. Prima dată schimbarea a fost doar în el, dar încetul cu încetul, ultimii 20 de ani ne-au schimbat și nouă percepțiile asupra vieții.
Când Fețo a căzut la pat, cu o zi înainte de a doua lună plină din an, pradă frigurilor, a stat lângă el noapte și zi. Îi despărțea buzele, turnându-i apă în gură, puțin câte puțin. De două ori pe zi îi turna zeamă de fructe, iar la miezul zilei zeamă de legume fierte. Șapte zile mai târziu Fețo a deschis ochii și a cerut mâncare, surprinzându-ne pe toți. A fost primul supraviețuitor al frigurilor, prima dovadă a faptului că Teicher ne iubea. Pe zi ce trecea Fețo se simțea tot mai bine. Avea poftă de mâncare mai mare ca niciodată, iar Teicher, sub magia reușitei întremării lui Fețo, îi satisfăcea toate poftele culinare. La următoarea lună plină Fețo era deja rotund, iar la a patra lună plină a anului abia se mai putea ridica din pat. Teicher nu s-a lăsat nici atunci, găsind în el resursele de a-l păstra curat și hrănit. Când fulgerul a lovit, pornind incendiul care ne-a ars sătucul, toată lumea s-a îngrijit de apropiați, scoțând copiii și bătrânii din calea flăcărilor. Teicher s-a întors după Fețo, a cărei slănină deja alimenta flăcările. Încercând să stingă flăcările s-a ales și el cu arsuri, dar soarta lui Fețo era pecetluită de slăbiciunea sa pentru mâncare.
A fost primul moment în care Teicher a venit în fața noastră să se scuze. Cerea pedeapsă, ca și cum moartea lui Fețo putea fi pusă doar pe umerii săi. A îngenuncheat în fața înțelepților, preluând toată responsabilitatea greșelilor noastre asupra sa. N-a vrut să asculte de scuzele noastre referitor la acțiunile sale, ținând morțiș să i se aplice o pedeapsă. A rămas cu cicatrici imense pe umerii arși de foc, refuzând să fie uns cu creme vindecătoare sau de alinare.
După ce satul a fost refăcut, când Boitoi și-a pierdut bărbăția într-un accident de vânătoare, a oferit sprijinul gospodăriei sale în tot ceea ce însemna bunul mers al treburilor în ograda acestuia. Boitoi avea copii, dar erau mici și neinstruiți, iar el se ofilise de abia mai stătea pe picioare. Teicher și-a trimis fiii să ajute cu îngrijirea lanurilor, a ogrăzii, cu paza și cu vânătoarea, iar pe fiicele sale le-a trimis pentru a le învăța pe fiicele lui Boitoi în meșteșugul întreținerii ogrăzii. Totul a mers bine până când Fam Fatal, femeia lui Boitoi, împreună cu soțul ei, s-au prezentat în fața lui Teicher cerând ajutor cu sarcinile de saltea. Teicher s-a prezentat în fața înțelepților, căutând sfatul lor. Aceștia i-au reamintit promisiunea făcută, spunându-i că nu e deloc treaba lor să decidă cum să-și onoreze cuvântul. Teicher a început să facă vizite regulate ogrăzii lui Boitoi, prestând munca de saltea, fapt care i-a nemulțumit femeia. Nu înțelegeți greșit. De la un moment dat, în fiecare ogradă munca la saltea este din ce în ce mai ignorată, dar când partenerul îți este solicitat în altă parte pentru asemenea treburi, parcă revin toate poftele, dar înzecit. Neglijarea femeii lui Teicher a fost dublată de sentimentele pe care începea să le simtă Fam Fatal pentru acesta, fapt care a dus la sfadă, inevitabil ajungându-se în fața consiliului înțelepților. Pentru a-i face dreptate lui Fam Fatal, i s-a dat dreptul să-și caute partener de saltea în afara familiei, dar doar pentru exercițiul fizic, fără procreare. Pentru a restaura liniștea familiei lui Teicher, acestuia i s-a interzis să mai ajute cu munca de saltea, ograda sa fiind singurul loc în care i se permitea să presteze. Bineînțeles, Teicher nu s-a mulțumit cu atât, cerând și o pedeapsă, deoarece era singurul vinovat pentru situația creată. Astfel că a decis, contrar sfatului înțelepților, dar cu acordul femeii sale, că zece lovitori de bici sunt suficiente. Arsurile de pe umerii săi erau acum brăzdate de urme de bici.
Când Porgai n-a mai putut lucra câmpul într-o vară, deoarece și-a rupt piciorul, Teicher, din nou, a oferit ajutorul gospodăriei sale. Înțelepții au intervenit, aducându-i aminte de experiența cu ajutorul oferit ogrăzii lui Boitoi, interzicându-i să se amestece. După puține zile, bunăstarea devenise ca o boală pentru familia lui Porgai. Oricât munceau, nefiind instruiți corespunzător, bunăstarea îi ocolea. Noapte de noapte, când toată lumea se odihnea, umerii săi au preluat greutățile muncii pe câmp, trudind din greu pentru a se asigura că este ce să se pună pe masă în ziua următoare în ograda lui Porgai. Umerii săi erau puternici, dar aveau limitele lor, astfel că tot ceea ce realiza pentru Porgai și familia sa în timpul nopții, era tăiat din bunăstarea sa și a ogrăzii sale. Totul s-a terminat cu o ruptură la mușchii umerilor, Teicher rămânând cu o cicatrice urâtă. Înțelepții i-au refuzat orice altă pedeapsă. Femeia sa le-a ținut partea de data aceasta, astfel că a rămas doar cu gaura din mușchii de la umeri.
Fiecare ghinion al tribului nostru era regăsit, la propriu, pe umerii lui Teicher. O arsură, o împunsătură, o tăietură și așa mai departe, umerii lui Teicher erau ca o carte de istorie a vremurilor în care el ne-a fost căpetenie.
Soarta a făcut ca acum Teicher să fie cel ghinionist. De pe patul de moarte, se uita la noi, cerându-și scuze că n-a putut face mai multe pentru noi.
- Îmi pare rău că las asupra voastră responsabilitatea ghinioanelor. Aș vrea să le pot lua pe toate în liniștea morții. Aș vrea să pot face mai multe, să vă asigur liniștea și norocul de care aveți nevoie. Aș vrea ca umerii mei să fie singurii care să cunoască greutățile vieții.
Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în această viață. Ultima sa pedeapsă a fost părăsirea acestei lumi cu sufletul neîmpăcat, din cauză că nu și-a terminat misiunea.
Umerii săi, în schimb, spuneau o cu totul altă poveste.