Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."
O clipă din iulie
Mihai Buzea
Mihai Buzea
- Totul s-a petrecut foarte repede, istorisi Profesorul, întins pe spate. Mai repede decât ar fi trebuit... decât mi-ar fi trebuit mie, adică. Un om normal se descurca să ia decizia în acel timp mizer de scurt, dar eu sunt eu, și gândesc lent, așa cum mi-i felul din născare. Nici atunci n-a fost altfel. Am avut răgaz, cât să-ți spun... cam cât durează o pulsație. Știi cum bate inima, bum-bum. Atât timp am avut eu atunci. Cât trece între un "bum" și alt "bum". Bine, de fapt, se răzgândi Profesorul, eu singur am hotărât să mă hotărăsc într-o clipă, nu m-a obligat nimeni! Și în niciun caz, ea.
Se răsuci cu tot corpul spre dreapta, ca s-o poată privi. Își puse palma sub ureche, își umezi buzele uscate cu limba și continuă:
- Cu gașca eram, cu gașca lui Neculai, cu bețivii ăia. Debarcaserăm din mașini, acolo pe nisip, instalaserăm corturile - atâta răbdare au avut și bețivii, putrezi-le-ar memoria în iad! - și îmi vine să-mi dau cu pumnii-n cap amintindu-mi cine m-a ajutat să-l instalez pe-al meu, că am lucrat în tandemuri, ca să meargă repede și bine, să fie corturile bine întinse, că pe nisip e nevoie de atenție.
- Ea, șopti femeia care îl iubea.
- Ea, da, aprobă Profesorul, cu acea furie mocnită, îndreptată împotriva lui însuși, furia care nu-i trecuse de atunci. Și ăștia ai lui Neculai s-au lipit de prima terasă de lângă nisip, chiar acolo lângă drum, pe unde treceau mașinile și îi umpleau de praf, dar lor nu le păsa. Erau puși pe rele, bețivii dracului. Au acoperit masa cu sticle de bere, de vin, de apă minerală și cu pahare, și apoi m-au strigat, futu-i în creier să-i fut: "Hai, bă pulă, ce te tot coiești acolea?". Eu aranjasem izoprenele și sacii de dormit în cort, pusesem frumos și amândoi rucsacii, să fie loc, să fie bine. Ea stătea pe nisip, în funduleț, cu genunchii la piept, și privea marea. Noaptea, mai exact, dar se vedea și marea, și chiar bine, că răsărise luna, se vedea bine. M-am dus la ea și i-am învelit umerii cu un hanorac mai grosuț, că aveam eu unul vechi, călduros, din bumbac d-ăl bun, fără moarte. Ea și l-a așezat mai bine pe corp, s-a acoperit cu el, că îi era mare, și m-a privit. Știi cum poate vorbi o femeie, dacă vrea, cu o singură privire. Poate spune orice, poate spune totul, poate spune ce vrea!
- Sau nimic.
- Sau nimic, da, dar când o femeie frumoasă spune nimic din ochi, a spus de fapt totul și nu mai e nimic altceva de spus, ai tu dreptate. Dar atunci, în acea clipă din noaptea de iulie, nu "nimic" a spus ea din privire. Eu am ezitat doar cât mi-am simțit o pulsație în gât, cum ți-am spus, doar atât. Și atunci, dar exact atunci, au strigat iar bețivii după mine. Nu erau departe, la vreo treizeci de metri, nu mai mult, că nu puseserăm corturile aproape de mare. "Da' odată, bă pulă, hai încoa', săracu' pământului, ce dracu' ai!". Și am plecat de lângă ea. Am lăsat-o să se uite singură la luna aia imensă, cum numai în nopțile din Vama Veche se vede. "Ho, bă, că vin, labagiii dracului! Vine tăticu' vostru să vă-nvețe ce e aia băutură!".
Profesorul tăcu și-și înghiți saliva.
- Și?, întrebă femeia care îl iubea.
- Și, nimic. Am băut cu ăia, ne-am făcut maimuțe. Neculai ne-a lăsat acolo, în lumea noastră de bețivi, s-a dus pe plajă și a invitat-o la dans, că muzica de la terasă se auzea foarte bine la corturi. Au dansat frumos, că Neculai era bun dansator, iar ea era ușoară ca o pană. Relația lor n-a durat. În decembrie, Neculai a emigrat în Canada, că era și ăsta un pui de geniu: auzi, să emigrezi iarna în Canada! Ea a plecat la Paris. S-a căsătorit, a fost și este fericită. Realizată.
- Dar eu știu ce-am văzut!
- Păi aia e, se necăji Profesorul, c-am văzut și eu! Apare la lansare, un sfert de secol mai târziu și pune "farurile" alea pe mine?! M-a făcut marț!
- Te topiseși ca ceara.
- Da, m-a făcut să tremur. Așa și e, nu mă fac că nu știu ce! Doar că nu mai înțeleg. În mine au rămas întregi toate regretele, în ăștia 25 de ani, dar în ea?
- Se joacă.
- S-o juca, se lamentă Profesorul, dar de ce tocmai cu mine?
- Tu ești prost, îi spuse femeia care îl iubea. Tu ai fost prost acolo în Vama Veche, așa cum ai fost prost întotdeauna. Mă bucur c-ai fost prost. Dacă nu erai, atunci în acea clipă a nopții de iulie, eu nu eram acum aici. Și nu trăiam miracolul. Și aș fi regretat toată viața, deși asta e puțin spus, e banal, e ridicol, e de roman prost.
- Spune-o ca-ntr-un roman bun, o stârni Profesorul.
- Aș fi trăit degeaba, îi răspunse femeia care îl iubea. De data asta, Profesorul reușise. Femeia care îl iubea era acum într-adevăr stârnită.