10.07.2024
Textele din seria Regrete au fost scrise ca temă a cursului de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

 Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema regretelor."


Regrete
Camelia Munteanu

În ziua în care a primit rezultatele, Dora Dima a așteptat să ajungă acasă. Veniseră treptat, probele aveau termene de prelucrare diferite, dar ea împinsese cu degetul spre marginea ecranului toate notificările intermediare, nedeschizând niciuna. Nici mică nu ceda rugăminților maică-sii să "ciugulească" ori să ia "doar o îmbucătură", înainte ca pe masă să fie aranjate toate platourile cu aperitive, coșul de pâine, farfuriile adânci, farfuriile plate, tacâmurile, paharul de apă în care mama îi turna sirop de agrișe cu sifon. Lucrurile trebuiau să se întâmple la timp, după un program clar și să urmeze o logică anume. Dora Dima nu era omul scurtăturilor și nici al spoilerelor, ba chiar întârzia voit câte 10 minute la filme, ca să se asigure că nu prinde vreun trailer.

Un pitch ratat îi dăduse ziua peste cap. La întrebările polonezului care conducea divizia de vânzări a unui mare jucător de pe piața pharma, colega ei răspunsese cu siguranța unui felcer de țară pus să intre ca mâna a doua la o operație de neurochirurgie. Contractul avea să-l ia cu siguranță agenția Alinei, naiba s-o ia, reușise să i-l sufle chiar și cu burta la gură. Pe drum spre casă, Dora se gândise să îl cheme pe Vlad, ba chiar îl sunase din trafic. Nu mai avusese chef de o vreme, însă sexul i se păruse deodată o variantă bună. Schimbaseră nimicurile dinainte de a intra în subiect, apoi îi picase aiurea ceva, nici nu mai știe ce, uită lucruri din ce în ce mai des, e normal, sunt nesomnul, nervii, orele peste program care s-au adunat toate și fac din Dora o femeie pe care nu o mai cunoaște nici ea. Noroc că își făcuse timp să ajungă la medic, fusese nevoie de un film cu Julianne Moore pentru ca Dora să numere lapsusuri, să inventarieze cuvinte care se încăpățânau să nu vină și turele repetate făcute între bucătărie și cameră în căutarea a ceva ce uitase, deși își amintea că îl caută. Îi întârziase și ciclul, stătea în fața doctorului care o întrebase de data ultimei menstruații și încerca să își amintească ultima lună în care îi venise. Părea penibilă, se lăsase liniște, doctorul aștepta, așa că își scosese rapid telefonul din geantă să verifice în aplicație. Pe ecran un împărat trezit aiurea într-un labirint care se umplea cu apă se îneca, în cabinet răsunau și gâlgâitul apei, și urletele lui. Dora nu mai nimerea nici x-ul și nici volumul, naiba s-o ia de versiune gratuită, i se făcuse deodată cald, ceruse un pahar cu apă, apoi constatase că uitase de ceva vreme să coloreze în roz pe calendar datele. Bărbatul o privise ciudat, pe Dora o enervase privirea lui, ea nu vrea să rămână însărcinată acum, are sterilet, de ce i-ar da socoteală și de ce și-ar ține socoteala ciclului, oricum e neregulat dintotdeauna.

Acasă, Dora s-a jucat puțin cu Suki, s-a demachiat, s-a schimbat într-un compleu de modal și și-a prins părul. Și-ar fi aprins o țigară, dar și-a amintit că s-a lăsat și că nu mai avea prin casă niciun pachet de țigări. Pentru o clipă, a tentat-o să le ceară studenților de deasupra -o enerva de obicei mirosul de iarbă venit de pe coloana de aerisire, dar acum ar fi dat orice pentru un cui. A deschis o sticlă cu vin, și-a luat laptopul și s-a așezat în fotoliu. Sub geamul ei niște fetițe se dădeau cu rolele, li se auzeau nu doar țipetele, ci și zăngănitul roților pe asfalt. S-ar fi ridicat să închidă geamul, dar nu se mai simțea în stare, deși îi era greu să se concentreze în toată larma aceea. Pe ecran se înșirau, pe cinci pagini, cifre și litere fără sens: HEM, CHEM, HDL, LDL, VLD, TSH, SHBG, DHEAS. Era buletinul de analize al Danei Dima, de 38 de ani, dar arăta a tabla tovarășei Bobeică.

Tovarășa Bobeică le preda chimie elevilor din ciclul doi de studiu, nu părea complicat, erau niște faguri desenați din hașuri și ce-uri. Diminețile în care fagurii tovarășei Bobeică rămâneau pe tablă, Dora completa desenele ei, făcând din C-uri burți de bondar. Apoi tovarășa Bobeică a rămas gravidă la 45 de ani, iar Danei nu i s-a mai dat voie să deseneze burți de bondar. După ce sarcina devenise vizibilă, profesoara de chimie, deja mamă a doi băieți, dintre care unul era deja la casa lui și cu un copil pe drum, începuse să fie privită cu un amestec de milă, de dezamăgire, de rușine aproape, de parcă nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta din partea ei. Femeile se fereau încurcate când o întâlneau, salutând-o cu privirea în pământ, așa cum procedau cu Berta Herskovics, vecina părinților Danei. Berta Herskovics ceruse de curând dreptul de a întrerupe o a cincea sarcină. Îndeplinea toate condițiile: patru copii în grija ei, toți cu handicap, își pregătise dosarul medical beton, cu analizele genetice și recomandările specialiștilor. Se făcuse o comisie, care îi respinsese fără nicio explicație solicitarea. Al cincilea copil al ei avea să se nască și el cu ochii alungiți, cu gâtul și membrele scurte, și să fluture permanent din câte un bețigaș de mărimea unui pai de băut, scheunând ca un cățel.

Pentru mama Danei, tovarășa Bobeică devenise de pe o zi pe alta "biata femeie", de parcă ar fi avut o boală incurabilă. Profesoara de chimie se chircise sub rușinea ei. În timp ce capul ei se pleca, umerii îi veneau tot mai mult în față, iar coloana părea să i se taseze, corpul ei refuza să se ascundă, se lăbărța cu indecență, se umfla cu nerușinare. Fața puhavă se rotunjise grotesc, iar de la un colț la celălalt al gurii i se întindeau erupții herpetice. Deasupra buzele mușcate până la sânge creșteau permanent vezicule noi peste crustele celor care abia se spărseseră. Petele maronii de pe față se pigmentau tot mai tare, o făceau să arate a dalmațian, a leopard, tovarășa Bobeică devenise un animal grețos a cărui ultimă grijă era mimetismul.

Dora a derulat paginile pe rând, test AMH, FSH, LH, progesteron, prolactină, estrogen estradiol, estrona, testosteron liber. Ea nu voia copii, de fapt nu voia încă, nu era ceva definitiv. A așezat puțin laptopul de masă, a sorbit din paharul de vin, copiii de afară erau păsări gureșe, dar tot nu se simțea în stare să se ridice cât să pună zid între sfârșeala ei și bucuria lor un geam. Suki torcea în culcuș, pe polițe era trofeele ei de la galele de comunicare, brevetul de dive master, pozele de când fusese cu George în Nepal, cele cu ei doi pe motor prin Europa, colțul de plajă din Grecia unde el îi cânta serile la chitară.

Oare ce se mai alesese de George? Sigur avea copii, o soție clar mai potolită decât Dora, probabil mai tânără decât el, care făcuse ședința foto "pentru burtici" și postase poze cu ei doi împreună, în care palmele lui George susțineau greutatea sarcinii ei. A sarcinii lor. Poze de la botez, poze de la grădi, prima zi de școală, a doua sarcină, poze și mai îndrăznețe, burta dezgolită complet sau ascunsă sub falduri ude de voal transparent.

A deranjat-o că se gândea la ea, că se gândea la el. Încă i se mai făcea dor uneori de George, dar între ei erau deja niște ani buni și un copil amânat până nu mai rămăsese nimic nici din planul de a face unul, nici din relația lor.

Dora a mai luat o gură de vin, și-a amintit de vara când maică-sa cărase oale imense din aluminiu, pline de apă clocotită, pe care le apuca de toartele grosolane cu prosopul de bucătărie, ținând brațele întinse la maxim ca să nu se atingă de corp. Străbătuse absentă de mai multe ori traseul de la bucătărie la baie, unde le vărsa pe rând în cadă. Baia se umpluse de abur, intrase în cadă cu o sticlă de vin roșu și un pahar, Dora nu o văzuse făcând asta niciodată. Rămăsese acolo multă vreme, copilul o auzise plângând încet, o speriase, dar nu știuse ce să spună și n-o întrebase nimic. Se gândise că poate e bolnavă, deși nu părea bolnavă, părea doar tristă sau speriată, de parcă ar fi luat o notă proastă la școală și nu știa cum să le zică alor ei. Câteva zile mai târziu, la maică-sa venise o femeie pe care Dora n-o mai văzuse și nu și-o mai amintește mai deloc. Își amintește doar că scosese dintr-o sacoșă croșetată o cutie metalică, pe care o deschisese cât să o umple cu apă și să o pună pe un ochi al aragazului. Înainte să coboare la tanti Popa, vecina de la doi care avea două gemene de vârsta ei, Dora apucase să vadă niște chestii ascuțite, ace, seringi, un soi de polonic ridicol de mic și cu o coadă mult prea lungă, care nu avea ce să caute în cutia metalică a unui adult, ci mai degrabă într-o bucătărie de păpuși. Ar fi vrut să i-l ceară, dar mamei nu îi plăcea când ea intervenea în discuțiile adulților și nici în tăcerile lor. Așa că salutase doar și ieșise pe ușă, coborând încurcată scările spre apartamentul familiei Popa, cu întrebări la care nu i se răspunsese niciodată.

Mama bolise o vreme, îi clănțăniseră dinții de febră zile în șir, iar pe chipul devenit străveziu ochii ei se căscau din ce în ce mai mari.

Dora a luat din nou laptopul în poală, a mai băut o gură de vin, literele se încălecau poate de la alcool, poate de la stres, poate de la oboseală. Poate ar fi trebuit să facă și un consult oftalmologic. A recitit, iar și iar, da, chiar asta scria, nu îi venea să creadă. Se pare că avea o casă, o mașină, o carieră, o agenție a ei, o pisică, o viață plină de experiențe, menopauză precoce și pe nimeni aproape.

Dora Dima s-a ridicat să închidă geamul.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus