În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Pe stadion, Pe trecere și Metropolă - toate textele aici.
*
Poate că vara mi-a defectat radarul critic sau poate ar trebui să așteptăm toamna, să numărăm atunci bobocii ajunși la maturitatea literară. Cert e că numărul micro-prozelor selectate acum este mai mic decât de obicei, la prima categorie - "publicabile".
Majoritatea propunerilor din calupurile citite sunt curat scrise și le lipsește extrem de puțin pentru a intra în rândul literaturii de calitate. Curajul, imaginația sau perspectiva inovatoare ar fi trei dintre ingredientele insuficient dozate.
Las mai jos micro-prozele care mi-au atras atenția. Comentariile personale vor fi la finalul fiecărui text, notate cu caractere italice.
Publicabil
Pe stadion
Caterina Tudorache
Nu te aud. Da, nu sunt acasă. Da, am închis ușa. Am verificat. Te sun când ies. Mamă, știi că ne porți ghinion. Ți-am zis că vorbim după. Da, sunt aplauze. Am luat magneziu. Am băut și lapte. Doar de pui. Bere nu. Doar apă. Și lămâie. Am șosete. Din alea lungi. Căciulă. Da. Și mănuși. Cum să plec fără ele? Abia te aud. E zgomot mamă. Da, mă feresc. Dar trebuie să le și prind. Dacă luăm bătaie, închide televizorul. Bine, te iau și pe tine data viitoare. Nu ai voie aici. Doar în tribune. Bine, fă un ceai. Te pup.
Excelent conturate cele două personaje, mamă și fiu, din monologul celui din urmă. Un întreg univers al relațiilor construit din câteva elemente care pornesc de la banala verificare a ușii închise până la cea a echipamentului. Bună și reacția tânărului, ce are puterea să și refuze, din când în când. M-a intrigat și scos puțin din text "bere nu", până în acel moment părea a fi vorba de un adolescent, e punctul în care se pune problema ce vârstă are totuși interlocutorul? Cred că, dacă dispar aceste două cuvinte și confuzia pe care o generează, nu fac decât să aducă un plus.
Speranțe
Pe stadion
Monica Aldea
Melcul privi grijuliu întinderea imensă a gazonului. Știa că noul model artificial pus de curând îl va întâmpina cu sulițe mici, neiertătoare. Cochilia se simțea tot mai rigidă. Știa bine ce înseamnă asta. Își mișcă îngrijorat cornițele, privi în stânga și-n dreapta. Balonul imens zbura în aer. Încercase de prea multe ori, dar va traversa acum stadionul. Meciul se încheie. Cu ultimele puteri, izbândise. Asta era Mecca lui. Căpitanul echipei culese de pe marginea terenului micuța cochilie inertă.
Mi-a plăcut foarte mult perspectiva melcului pus să traverseze un teren de fotbal pe care se montase gazon artificial, în locul celui natural. Ce nu prea am înțeles este a doua jumătate a textului. Posibil ca problema să fie la mine sau la melc sau la căpitanul echipei (care echipă?, că sunt două). Oricum, felicitări pentru idee.
Pe stadion
Gheorghiță Mircea
Mă trezesc. Nu pot desluși ora, ceasul de stele dat înapoi de Lorca s-a înmuiat curgând ca o omletă peste marginea noptierei. Mă frec la ochi, doar unul am, dar am un exces de nasuri cu sfârc. Vreau să cobor din pat, dar văd că dormisem pe vârful unui stâlp fără scară. În deșert. De jos mă latră un câine andaluz cu părul creț. Ce să fac? Am doar opțiunea de a îmi prezenta sincere condoleanțe. Știu, sună aiurea, dar nu trebuia să mă atașez de lucruri așa efemere cum e viața. Mă duc la loc de liniște și gazon verde.
Un text suprarealist cu un debut excelent dar în care finalul pare a fi impus de tema "pe stadion". Cred că ultima treime "Am doar opțiunea de a îmi prezenta sincere condoleanțe..." iese din logica inițială a textului și ar merita regândită. S-ar evita astfel derapajul dintr-o micro-proză ce promitea o bijuterie dar în care montura nu este peste tot la fel de atent executată.
Pe trecere
Yuka Brevi
Luase o pungă, doi firfirici, căștile și plecase să cumpere pâine. Pe drum, Zion îl pătrunse la maxim volum. În orașul subteran, muzica îi făcuse pe toți să uite de greutățile existenței efemere, unduindu-i extatic. În semiîntuneric, pielea le strălucea, iar el era însuși Neo. O prinsese sub el pe Trinity, care, epuizată, îl privea de aproape, cruciș. Un zgomot puternic, robotic, întrerupse tot, îl făcuse să scape punga, căștile și monedele pe jos. E roșu, bă, tâmpitule, rupse vraja un tirist, la trecere.
Am apreciat jocul planurilor, trecerea din real în ireal și revenirea brutală la realitate. Modul cum e livrată povestea cred că mai poate fi îmbunătățit. Excelent finalul.
Metropolă
Siranuș Hakobian
În unanimitate absolută, locuitorii metropolei puneau umărul la treabă, cu o fervoare neobișnuită. Fără timpi morți, fiecare își aducea contribuția la progresul general. Și făceau o treabă excelentă. Despre conducătoarea urbei umbla zvonul că-și sleiește sexual concubinii, dar altfel era un administrator excelent: școli, grădinițe și spitale se construiseră din voința ei, iar armata era bine pregătită. Metropola ar fi fost înfloritoare dacă nu ar fi fost cataclismul: Vlăduț, nu mai sări pe mușuroi.
Un text care mi-a plăcut mai mult, din perspectiva finalului. Până acolo e destul de simpluț, clișeistic și ușor propagandistic. "Propaganda" cred că ar fi cuvântul cheie: scris din această perspectivă, până la momentul "cataclismului", ar putea căpăta plus-valoare. Nici măcar nu ar fi dificil de făcut, stilistic: orice număr din "Scânteia" comunistă, de exemplu, este o pepită a limbii de lemn propagandistice.
Până la următoarea întâlnire, nu uitați să vă faceți timp să scrieți, pe cât posibil, constant. Nu întotdeauna veți fi mulțumiți de ceea ce transpuneți pe hârtie. Lucrurile pot fi însă îmbunătățite în cea de-a doua etapă, de multe ori ignorată: a editării. Poți modifica niște rânduri prost scrise, nu poți edita însă o pagină goală.